Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Ioan Barb

Sfântul pustiu

Adu-i mă picioroangele
să umble deasupra noastră
să nu atingă ţărâna să se spurce
nu vedeţi sfântul cum creşte în el
ca un chist în pântecele femeii păcătoase

Iudo adu treizeci de arginţi
să-i cumpărăm o cămaşă
să-l îmbrăcăm ca pe un sfânt
o haină de preţ
de pe care să se scurgă broboane de aur
ca stropii de sudoare ce răsăreau pe faţa ta
când numărai preţul ţarinii
dar noi toţi stăteam sub această ploaie greţoasă
fără număr eram
şi întunericul străbătea ochii noştri închişi
credeam că el era copilul orfan
care cerşea la porţile oraşului
într-o seară nu l-am mai văzut
s-a făcut mare printre străini
dar s-a întors iar sub zidurile noastre
să ne amintească că l-am trădat

cumpăraţi-i picioroange să coboare
seara de pe dealul pustiu
să nu-şi zdrelească tălpile
în rănile alungate din ochii noştri
aproape scoşi

 

Poteci rătăcite

De ce picioarele au îmbătrânit
şi nu mai cunosc potecile
pe care urcam zilnic urcam undeva
şi parcă timpul stătea în loc
mă aşezam la masă
şi nici o umbră nu trecea prin faţa mea
îmi aduceau veşti despre oameni care nu mai sunt
treceam printre gânduri
peretele muntelui suia spre asfinţit
din ochi urca o scară atârnată de nori
sunt multe povârnişuri
desişuri întunecate pe cărarea pe care am coborât cândva
nu ştiu dacă vântul adie sau răsuflarea are iz de zăpadă
încă o zi a intrat în blana sa umedă
încă o turmă mi-a înghiţit anii
cine e păstorul flămând
ce-mi face semn cu braţul să înaintez?

 

Dincolo

Neliniştit
nu mai ştiu încotro umblu
un drum bătut se deschide
peste pieptul meu peste hăul
căscat alături
păşesc cu ochi sticloşi
de câine fără stăpân
din urechea mea se ridică o prepeliţă stingheră
zboară deasupra miriştii disperată
dar vânătorul i-a luat urma
şi ea bate necontenit din aripi
se abate departe de cuib
nici nu simt când seara
îşi încordează arcul peste gândul stingher
ce mă înfrânge
nu sunt decât o insulă fără ocean
în zadar fac semn copacului
de pe celălalt ţărm
trunchiul lui se avântă necontenit în sus
sub alţi nori sub alte aripi
îi aud doar rădăcinile răsărite
printre coaste
fire subţiri
străpung intestinele lumii
deschise sub stern
un arc de triumf prin care se vor coboarî
în trupul cald încă zvâcnind
până în vârful unghiilor nopţii
de unde se scurge viaţa stătută
ştiu
eşti atât de aproape
să-ţi pot percepe ecoul
ca pe o mână ţinând strâns mâna mea de copil

 

Fereastra

Stau la fereastră până când mi se aburesc gîndurile
simt de multă vreme în miezul lor amar
o revoltă a limitelor peste care nu pot trece
sau nu mi-este dat încă să trec
ratez pragul ori de câte ori îmi iau elan
uneori am indecenţa să mă amăgesc singur
voi reuşi de data asta îmi spun
însă recunosc – nu se cuvine să-mi depăşesc
încăpăţânarea de a căuta ţinte în mine
de a-mi întinde fiecare limită până când interiorul
mi se subţiază devine o băşică de porc întinsă pe ochiul de geam
prin care încep să zăresc puţin câte puţin
chiar şi prin peretele după care mă confesez
acelaşi duhovnic cu măinile aurite îmi dă binecuvântarea
mă liniştesc doar o vreme – dimineaţa gândul se face ghem
un câine plouat îmi adună în blana sa udă resturile de pe străzi
şi-mi pare bine că este iarăşi pace în ţară
încă se poate muri de bătrâneţe în oraş
în jurul meu fereastra casantă este accesibilă
poate să intre orice închipuire să caute cheia sub preş
multe mai stau chitite în sala de aşteptare
nu au auzit încă de venirea pe lume

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara