Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Andrei Zanca

Iarna rusească şi ramura de măslin

i.m. Slawa Richter

te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă
trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie
păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile
împovărate de zăpadă

abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea
dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului
din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta
în şuierul locomotivelor din gările necunoscute

acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi
în pupila ta fără de nuanţe politice

refuzând improvizaţiile trecând la interpretare
spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului

braţele tale – aripi lopătând prin amurgul zeilor
estimp, bolşevicii smulgând cu frânghia cupolele
bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura
şi tu, de nezărit pe scenă

de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins dintr-o
negură siberiană, în vreme ce Prokofiev îşi târa
ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui

Stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.
şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk
afară bombele decantând un studiu de Rahmaninov
deşi cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo
în sala unduită de frig, şi-apoi deodată
liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai
e un idiom, o farsă.

putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma
acelor balerine, care-şi amintesc la bătrâneţe
cum au fost curtate la tinereţe
cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele
uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac
contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo
sub un pian: vremuri grele, vremuri de restrişte
paturi puţine. spaţiul rezervat. şi tu, nepăsător
la confort între tastele albe, între tastele negre
funebre ca nesfârşitele înmormântări

când mânat pe scenă păşeai de parcă
ai fi fost surprins de-o ploaie, detestând analiza
detestând puterea în vreme ce ei te urmăreau

pretutindeni, încât odată l-ai întrebat
pe unul din ei: coborâţi la prima? Da.
Eu, nu. -, într-adevăr

de unde ştie ursul polar că are botul negru
atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el
la pândă, cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic
nimic nu ţi-a atins firea şi ei scufundându-se
cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri

cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:
„ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese”
iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine...”

tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite
blestemate, între zidurile îmbeznate între
zidurile acelea de spaimă, mulţimea

deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile
deasupra, cocori rotindu-se peste
ramuri chircite de ger.

să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri
reîntorcându-se spre a ne trezi, spre a ne călăuzi
când pus în America să alegi dintre 30 de piane
unul la care să cânţi

te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales
neputinţa, fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit
să înfrunţi totul dinspre un pian impus:
„altul n-avem”

aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească
în Italia, ierni şi ierni între interpretare
şi improvizaţie, între a fi pe jumătate german
şi surâsul de porţelan chinezesc din rictusul
de primadonă al lui Karajan

deşi firea ta cicatrizată de stepe
mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului
impus ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci
când, improvizând acum, ai păşit înspre morţii tăi
senin, nebântuit nici măcar de o Fugă, neurmărit
de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane
ale magnaţilor de la carnegie-hall. –

tot astfel, odată
când umbrele se alungau peste aşezări
iar casele se topeau lin în înserarea din jur
urcam pe terasa deasupra podului
unde bunicul îşi avea colombarul
bănuind de pe atunci că drumul meu
se va înscrie între pământ şi cer unde
îşi murmura şi el vorbele abia auzite
iar porumbeii ni se aşezau pe umăr
guruind, noi uitând că-n jur
guvernau doar necazul
şi lipsurile.
apoi, bunicul alegea unul din ei
mângâindu-i cu degetul mare
capul şi aripile şi-i lega ceva de picior
apropiindu-şi de buze ciocul păsării
înainte de o lansa în sus cu acelaşi
murmur de neînţeles pentru mine
pe-atunci.
şi-n seara următoare aşteptam
aşezaţi pe banca colombarului
încât câteodată mă trezea din aţipeală
doar fâlfâitul aripilor
oftatul lui de mulţumire, în vreme ce
pasărea i se lăsa
ostenită pe umăr.
şi-n această încredere deplină
a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie
netulburată de nici un vânt, uitam din nou
totul, şi-mi părea mereu
că zăresc deasupra mea legănându-se încet
o ramură de măslin

 

Absenţe

curg prin vine
amintirile, morţii
mistuiţi în sânge

cum se răsfiră
mireasma viilor
în înserarea de toamnă

să fie setea
de-a pleca mai mare
decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă
cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru

în această reculegere

care este şi cea a arborilor, iarna
în aroma zăpezii dintr-o absenţă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara