Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Dinu Flămând

Pâine a memoriei

„Questo pane ha il sapore d’un ricordo”
Saba

Iar această dificultate a somnului e chiar somnul
băltind în lumina insomniei mele – râu
ce-şi duce spre o culme tăioasă buştenii morţi
peştii morţi
şi resturile moarte din sufletul meu.

Iar eu mă privesc de pe mal înecându-mă
într-o vină confuză
cât toate crimele Atrizilor.

Şi molfăi din pâinea memoriei
iubirea pe care o pricepi prea târziu :
(mama îmi lăsa pe masă felii cu untură
şi două mere, dar mie-mi era ruşine de ceilalţi
care îşi puteau cumpăra pe drumul spre şcoală
acadele şi biscuiţi cu arome, nu şi eu –
Doamne,
nimeni nu mai lasă acum
nimic pentru mine!)

Totul era pregătit pentru drumul meu
dar nimic nu e pregătit pentru ieşirea mea
din această confuzie care e viaţa mea
şi mi-e foame doar de nimic
iar cineva şi ceva din lăuntrul meu
e cel mai mare duşman al meu
şi chiar îmi dă peste mână când scriu
despre această dificultate
inconsistentă

când dorm treaz cu un gol în palmă.


Tatăl meu

Tatăl meu avea o revoltă mocnită,
i-o înţelegeam mai mult mirosindu-l:
transpira un fel împotrivire acră,
se întuneca aerul, el devenea aspru şi repezit
de îndată ce apărea vreun „tovarăş”.

Dar era şi viclean, cu tristeţea îngăduită
logicii polivalente – scuzaţi afrontul!
Lega vorbă cu ei să ne pună la adăpost pe noi,
îi poftea-n curtea casei, îi omenea
parcă rupându-şi maţele.

Prinde o găină, femeie, scoate brânza
adu paharele, pune alcoolul pe masă – îi poruncea
în rafale inocentei
mele mame peste care cădeau fulgerele.

Urma o veselie tristă, dar el nu bea
nu mânca, nu vorbea,
deşi scotea uneori cuvinte
observând pe furiş gâlca pe care o făceau
sub cămăşile lor pistoalele.

M-a învăţat că există şi demnitatea
ce se poate lăsa umilită ca să rămână demnă.
Am de la el zâmbetul încleştat
iar el stă împlântat
drept în fruntea mea
ca o stea ce-mi despică ţeasta.


Ca o glorificare

Cel care nu mai aşteaptă nimic de la nimeni
şi nu mai arată nimic din ceea ce face
sau nici nu-şi anunţă intenţiile nici că face
şi nici chiar nu se mai gândeşte să facă

fiindcă nu mai vede de ce şi cu ce energie
ar trebui să încerce să facă – iar apoi chiar să facă –
fiind el de o bună vreme tăiat în două
între a mai face şi a nu face
oarecum fără el
ca un absent foarte prezent şi absent în el

întrucât acum el este al nimănui
ceea ce nu înseamnă al tuturor şi nici al cuiva
care nu este al tău şi cu tine
deşi chiar pentru acela tu ai fi doar nimeni
ca un accident dintr-un rest de epuizări …

Se apucă într-o zi – anonim – chiar să facă
ceea ce de o viaţă întreagă voia să facă
şi nici gândul lui cel mai linguşitor nu-ndrăznea
să-l încurajeze

dar fără să spună în jur şi fără să anunţe pe nimeni
ca o glorificare a renunţării.


Semana Santa

Cincisprezece costeleros duc în spinare
statuia Bunului Nostru Mântuitor îi aud gâfâind
sub platformă şi transpirând ei pentru pecata mundi
între care şi ale mele păcate multe.

Dar Bunul Nostru Mântuitor
nu are timp să mă vadă-n mulţime fiindcă tremură
în genunchi pe platformă iar deasupra lui se ridică
în două picioare înspăimântătorul cal al centurionului
şi biciul şi armura aceluia strălucind glorios
în procesiune pe Calle Sierpes.

Cincisprezece perechi de picioare saltă platforma continentală
a păcatelor noastre şi o poartă cu paşii ascunşi ai unei severe
rigori mistice prin Sevillia.

Cununa de spini a Mântuitorului tremură în cadenţă
cele mai frumoase brocarturi ale granzilor Spaniei
îi îmbracă acum suferinţa în vreme ce
vieţile noastre inexplicabile continuă
să îşi ceară iertare dar nici Guadalquivirul
nu pare
să ne mai poată spăla păcatele.

Cincisprezece voinici asudă sub greutatea păcatelor noastre
de peste an şi de peste veacuri
dar ele continuă să răsară
ca iarba rea printre dalele de piatră ale imperiilor.

Nefericirea omului sporeşte şi ea înrădăcinată
în carnea lui ca ciotul cozii sale sau ca începutul
de pleoapă din colţul ochiului
iar acestor rebuturi genetice
nu reuşeşte să le vină de hac nici cealaltă frăţie
de costeleros porniţi să implore pentru
om iertare şi fericire.

Ei sunt ceva mai sfrijiţi şi mai costelivi dar saltă
împreună şi singuri, iată,
o şi mai grea platformă de penitencia tot restul anului
şi o transportă prin noaptea veacurilor
pentru noi:

de pildă gălbejitul Vallejo şi sfrijitul Pessoa, sau amuţitul Holan,
alături de plumburiul Bacovia, de Lorca şi de proprietarul
unicei sale triste capre – sigur că se numeşte Saba –
umăr la umăr cu beţivanul Poe sau cu Sylvia Plath
în aceeaşi cadenţă –
iar uneori sosesc să ajute mai vânjosul Neruda sau Michaux
halucinogenul, precum şi Elytis, Tranströmer, Rimbaud
împreună cu Ahmatova, cu Celan, Ungaretti, Baudelaire
şi cu Eminescu sau alţi turmentaţi celeşti care poartă crucea
una şi singura – acestei atavice suferinţe umane
(oare şi păcătoasă?)

Cincisprezece costeleros invizibili
şi eu
şi eu
multiplu de invizibil…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara