Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
Poezii de Emil Brumaru


Din nou în miezul crinilor enormi...

Din nou în miezul crinilor enormi Tu m-ai lăsat să-ţi umblu sub veşminte Atît de liniştită că de-abia Se auzea suflarea ta fierbinte Blînd înalţîndu-ţi sînii ca pe-o nea Ce a căzut şi-acum se urcă iară, Spre-a n-o topi cu îndrăzneala mea, În raiul parfumat de-odinioară, Unde ucigător de pur coboară Din nou în miezul crinilor enormi.

Mi-e teamă c-o s'te spulberi cînd adormi!

Cu îngerul de joi totul alunecă.

Cu îngerul de joi totul alunecă Deja spre dulcele Înger Duminică. Aureola coaptă i se-nclină Fără sfială către coapsa plină Şi aripile calde i se-aţîţă Dacă ating femeile cu ţîţă Şi cu buric lăsat la întîmplare Pe pîntecele-avid de dezmierdare. Lui i-e-o ruşine grea cînd ocroteşte Locul acela cu parfum de peşte, Ba-l mai şi cîntă, laudă întruna Divina-i clipoceală-n rouă, spuma Prelinsă pe patlaginile late În zori. O, bucurii nevinovate.

Sînt curios cum îmi va fi versul final.

Sînt curios cum îmi va fi versul final. Oare cu fluturi? Poate roua, poate îngeri O să-mi străbată clipa-naltă-n mal Izbit de pieptul meu cu dulci atingeri De inimă şoptită a rămas Bun pentru cei care mă iau de mînă Să îmi strecoare peste gură-o rîmă Ca să o am de mîngîiat la parastas. Şi-o să v-aud cum rîdeţi voi, în soare Rostogolindu-vă cu dalbele popouri Ale atît de-mpalidatelor fecioare, Oh, preţuindu-le - calde lingouri De aur fin dospit în aluaturi Luate şi de Dumnezeu la dînsu-n paturi. Ci eu, mofluz, sub scînduri, bat din buze În amintirea după-amiezilor confuze, Cînd sînii sfarmă năstureii de la bluze.

Se bat covoarele a toamnă lungă.

Se bat covoarele a toamnă lungă, Castanele au ţepii tot mai moi, Murate-n dup-amiezele de-oloi; Din urmă melcii vor să ne ajungă Şi să ne-ntrebe ce mai ştim de îngeri; S-au cam rărit şi-apar numai spre seară Cu catastife pline de constrîngeri, Ca fără veste-n umbră să dispară,
Lăsîndu-ne nedumeriţi şi singuri Să ne jucăm cu trupurile noastre Şi-apoi să ne sorbim tăcuţi din linguri Mîncarea din castroane vechi şi-albastre Pe care Dumnezeu ni le-a dat nouă De cînd ne învăţa, în rai, gustul de rouă.

Idilă

Aromele sălbatice şi bune Din uriaşe miezuri de căpşune

Ne gîdilă şi-or să ne-mproaşte-un sînge Răcoritor cînd măduva le-om frînge.

Şi dacă vrem să le luăm în mînă Ciupercile ne umplu de smîntînă...

Îngerii sînt atît de mîhniţi.

Îngerii sînt atît de mîhniţi Cînd ne văd cum trecem grăbiţi

Printre ziduri de fluturi, sub bolţi de miresme. Lor să-nţeleagă deloc nu li-e lesne

Că trăim pe degeaba, cu secundele-n pripă. Eterni îşi ridică-n azur o aripă;

Doar nimbul lor veşnic o clipă se-nmoaie Pe vreme de-amurg, şi de vînt, şi de ploaie

Şi parcă-i încearcă sub fulgi o durere, Privind prelingîndu-te-n părul de miere Spre calda şi leneşa mea mîngîiere.

Rup sufletul din mine ca pe-o creangă. Rup sufletul din mine ca pe-o creangă, Ţi-o dau cu tot cu fructe coapte-n frunze, Pe-acoperişuri lăs mătăsuri, calde pînze Subţiri de in, fineţuri de paiangă Ce îşi cloceşte răzbunarea-n colţuri De turlă pătrăţoasă şi umidă, Rostogolesc pe trepte roua-n boţuri, Întind între cetăţi poduri de-omidă Şi te aştept să vii cîrlionţată, Impudică, cu ţîţa mică goală, Lin clătinată peste-un iad de smoală, De îngerii din rai blînd lăudată

Şi-adusă mînă-n mînă chiar de Domnul Ce ne sărută, a iertare, somnul.

Mă-nsingur.

Tot mai mult mă adîncesc.

Mă-nsingur. Tot mai mult mă adîncesc

În pîlnia sticloasă şi subţire

Ce-mi trece viaţa-n vis sau amintire.

Alături mie îngerii mari cresc,

Dar nu mai ştiu ce gînd să-mi ocrotească.

Li-e moale-aoreola, obosiţi şi ei

De-atîta drum. Şi roua pămîntească

Le-atîrnă-n aripi şi le fac greoaie

Prin vechi odăi,

Cînd bate-n geam o ploaie

Cu stropii răi.