Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Andrei Zanca

Şi doar în lumina dăruită

poţi oferi limpezindu-te
fiecare este fiecare, însă
în toţi e înscrisă
O cale-a aflării
anevoie de
povestit
tot ce-am trăit
purtat de o anume sete
înscrie desenul unei vieţi
din care transpare lent chipul inimii
pentru mine însă, totul
ar putea fi cuprins
în trei cuvinte:

sclipătul depărtat al apelor...

Dinspre o linişte se mistuie
lumea, reînfiripîndu-se în interval:
a te stinge înainte de-a te duce
în tăcerea curgînd, lumea
petrecîndu-se
fără de mine
şi totuşi
în mine

n-a fost şi nu există început
doar răsfrîngerea unui alean
într-un golde vale:

atunci, cînd umbrele tot mai lungi
înlesnesc o altă vedere
rotunjind în auz
înserarea

rămîne doar ce aduce
vîntul dinspre cîmpie
în răsucirea
adierii



ochii tăi
în sclipirea
depărtată
a apelor

*

adevăratul poet, un echilibrist
pe un fir de lumină, suspendat
între cer şi pămînt:

deasupra, Abisul
dedesubt
Valea

cale de întoarcere, nu există.

nici început, nici capăt
nu se mai poate zări, el însă


înaintează şi-naintează
cu mare băgare de seamă
călăuzit de o anume smerenie:


îl ţine în cumpănă
un glas
tare
adînc


într-adevăr, adevăratul poet
e un hristos ratat, să ne iertăm
între noi
aşadar

totul


*

şi-am umblat pe unde şuiera vîntul
unde sclipeau cuţitele şi se spărgeau
valurile pe pietre, am frînt pîinea şi-am
băut
cu ei şi-n ochii fiecăruia, adînc, o
anume lumină
şi-n vorbe o anume demnitate
a timpului şi morţii lor
şi-am vegheat mereu
acolo, unde
cuminţenia
declara întunericul
cîndva, fiecare
va cădea în
genunchi


*

meleag ciuruit de surghiun, unde
fiecare patimă ascunde-n miezul ei
o tragică splendoare, blîndeţea
rar pătrunsă de dîrzenie

milenii după milenii
cît bătaia de pleoape
a unui druid

am trecut
printre ei
ca un fior
de remuşcare

*

să devenim aşadar din nou vulnerabili
căci cine poate vorbi şi asculta
în acelaşi timp?
dinspre cărarea pădurii
acoperişul de draniţă
printre bîrnele ciuruite de viscol şi ploi
grinzile
în care mai freamătă stins
năvala hoardelor sibiriene
în prelungirea acareturilor monahale
lăcaşul sacru zace-n paragină:
fiind tot atât de viu
ca cel mai mare
poet român
biserica pe care Ştefan a fost în stare
să o mute într-o singură noapte, cale
de verste
din ochiul, tot mai asemănător
multora, al hoardelor

(Vechea biserică de lemn, unică prin splendoarea ei sacră a fost denumită de Eminescu Ierusalimul nostru...)



*

şi dacă tratăm lumea din jur
drept reală, nu e oare
pentru că visăm
fără a şti măcar?

a murmurat el, doamne, să te plasezi
în mîine
înseamnă mereu să fii
bîntuit de teamă

orice s-ar zice, eu unul mă închin
doar în templul inimii
singurul ce nu poate fi
măcinat de timp

în această lume terorizată de adevăruri
mă rog doar să înţeleg, cum
se schimbă deodată unul
la ochi, cînd altul doar
deplînge şi
aşteptă

*

treceam în zori printre arbori, deşi
simpla mea prezenţă în mers gratuit
printr-o pădure era pe atunci
suspectă şi punea pe
mulţi pe gînduri
de atunci au trecut ani.

traversez şi azi pădurea înserată
în murmurul gregorian al sîngelui
fiecare pas, un puls de rugă
dincolo de graiul
nedesluşit din jur
dincolo de înserare ori de lumină
o altă prezenţă în mers gratuit
mă molipseşte peste hăuri
cu un surâs

*

totul există şi nu există
în acelaşi timp, aici
zace pesemne
taina nedesluşită a copilului
au fost ierni. au fost înmuguriri
sub care am trecut neumbriţi de gînd.
au fost maluri desculţe, ştiuca
ţîşnind noaptea din oglinda apelor.

e monologul meu întrerupt
de monologul tău, strada
ca după o colindă
trecători însinguraţi şi-atît de rari
încît ar fi putut să-şi dea bineţe
a fost doar o seară de vară
şi-o înscriere de vînt în lanul încă fraged

*

pesemne, aidoma fetei aspirînd mireasma
unei grădini, înfiorată de aşteptarea
unuia, încă nevăzut şi neştiut
existînd însă pentru ea
în astă lume...
tot astfel aşteptarea fiecăruia răsfrîntă
într-o tandreţe pulsînd sub stern
pentru cel existînd pentru
noi toţi nu-i aşa
frate Roger?
nu asta ai voit de fapt să-mi spui
cuprinzîndu-mi palmele în toamna
peregrinărilor mele la Taize'?
ochiul tău, o întîmpinare
odihnind pe mulţi din cei
ce azi
se lasă
găsiţi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara