Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

versuri:
Poezie de Sterian Vicol

Groapa de gheaţă

Mai grea ca fâlfâirea aripei
e forma gropii de gheaţă,
Mai uşor ca vocea mamei
e chiar plutirea către casă –
Între mai grea şi mai uşoară,
umbra poetului intră-n oglinzi…
Cine nu ţine pasul cu îngerul lui,
adio, poate să cadă în groapa de
gheaţă!
Ca un tron e groapa de gheaţă,
acolo, lumina stelelor ne divide!


Auzul

Când nu-i albina, auzi stupul,
că regina are muzica ei, ea
scrie cu zumzetul ei, deja cărarea
de zbor către ochiul prigoriei!
Zborul albinei creşte odată
cu floarea de cireş şi mai-nainte,
călătorind către fruct şi spre
gura copilului uitat în grădină!
Atunci încep şi melancoliile
teiul din poarta cimitirului,
în trunchiul său, puncte de aur
se dezvoltă în fiecare an –
Când nu-s albine, auzi poate stupul
desprins din marele auz al morţii,
când şi teiul cade sub secure
numai ea, regina, rămânând
nemuritoare!


Trec lebedele

Şi trec lebedele pe o stradă
domnească, în vântul de
septembrie,
şi trec ele, lipa-lipa, vorba poetului,
lovind piatra până-n ferestrele
muzeului dinspre grădina publică;
de-acolo, ele fâlfâie un timp
către acoperişul bisericii greceşti,
unde Ahile, Ulisse şi tot neamul lor,
mai mult, chiar orbii dunăreni,
Orbul cel mare, Orbul cel mic,
ne cercetează/ pipăie fluviul…
Pe Domnească lunecă, mai mult
plutesc,
elevele de liceu cu felii de cer,
despre care, privindu-le, istoricul
oraşului ar spune că secolul prezent
se-ncurcă în andrelele subţiri
ale gleznelor/ beznelor
ce ţes piatra străzii şi zidurile
de demult, unele gata să cadă!
Ele – ca o pagină albă, abia
începută
de poveste adevărată, ele, elevele
de liceu cu sexul cât laba
lebedelor, scriind cerul şi pământul,
trunchi de mirare în ochii stinşi
ai orbilor din partea asta de lume!


Poezia

Fiara bolnavă înflorind regiuni,
la tine eu nu renunţ niciodată,
fiindcă, din când în când, tu
renunţi la scrisul meu de verde
stejar –
Privesc stelele: văd grecul
ce numără stelele, ceru-i nu-i cer
dacă-n unghiul din el nu-i versul
viu, hrănindu-se cu sine!
La marginea clipei eşti tu,
lacrimile sunt alfabetul durerii
grecule-grec, până când pleoapa
îngerului bate în trupul Ei!...
De-aceea eu strig, grecule-grec,
Foaie verde rozmarin, rozmarin,
vulturim până murim, murim,
de din lut şi ram, până-n cer
unde cântecele pier –
Ding-dang, clopotul sting
pleoapele ţie nu-ţi mai ling
fiind-c-ai fost otravă dulce
trupul meu să mi se culce!...


Ielele (II)

Ielele sunt ele, ielele sunt
ielele, labirintul – nicăieri
sau oriunde, cămaşa lor aceeaşi…
Steagul vinului în bernă nu-i,
el flutură-n cuvinte şi în rochii,
şi leagă vârful plopilor cu norii!
Când scrisul, oh, e-n criză şi
înnoptează în camera ei de lut,
pe scara putredă dorm amanţii…
Atâtea nunţi fără mirese
e iarna în ramă de oglindă, când
de dansuri nimeni nu mai scapă
doar ielele ce vinul îl destramă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara