Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Poezie şi evlavie de Alex. Ştefănescu

Au apărut simultan trei noi cărţi de versuri de Ignatie Grecu, Steaua mângâierii, Altă înserare şi Cântecul păsării pe acoperiş. Ele completează o listă pe care se mai află: Bucură-te, 1992, Mierea singurătăţii, 1994, Cântec pentru cnemidă, 1994, Hrisov această zi, 1995, Stihurile despre nisip, 2001, Sipetul de taină, 2004, Aripă de înger, 2006, Lacrimi de mărgean, 2009, Floare de har, 2012.
Un volum remarcabil prin intensitatea emoţiei religioase este Cântecul păsării pe acoperiş,care într-o primă variantă avea titlul Lăudând pe Dumnezeu. Autorul, cu o evlavie reală, care pare neverosimilă în lumea de azi, a considerat probabil prea directă referirea la Dumnezeu şi a găsit un titlu care evocă divinitatea indirect.
Trebuie amintit faptul că Ignatie Grecu duce o viaţă de călugăr, fiind protosingel la Mânăstirea Cernica. Locuieşte într-o chilie ticsită de cărţi, reviste şi manuscrise şi cunoaşte bine istoricul aşezământului, inclusiv momentele care fac parte şi din istoria literaturii: venirea într-o excursie, la Cernica, în 1882, cu o birjă, a lui Mihai Eminescu, însoţit de un nepot al lui Slavici, şederea lui Tudor Arghezi, călugărit temporar, la mânăstire, între 1900-1904, cumpărarea de către unii scriitori de azi, cunoscuţi, a unor locuri de veci în cimitirul mânăstirii.
Despre versurile lui Ignatie Grecu a scris în România literară (nr. 34/ 2009), cu preţuire, regretata Constanţa Buzea, dar şi alţi cunoscători de poezie s-au pronunţat favorabil asupra lor, de-a lungul timpului. Poetul a evoluat mult pe parcurs. La început dezvolta în poeme o retorică religioasă specifică modului de exprimare preoţesc, generată de grija de a nu încălca regulile „corectitudinii ecleziastice”. În creaţia literară, orice grijă străină de literatură este nefastă.
Puţini sunt autorii, cu sau fără pregătire teologică, despre care se poate spune că s-au eliberat de această inhibiţie. Unul dintre ei este în mod sigur Ignatie Grecu. Dar cum s-a eliberat? În orice caz, nu în modul exuberant al lui Cristian Bădiliţă, care practică un ortodoxism neortodox, o excentricitate ludică, asemănătoare cu aceea din poezia lui G. Călinescu. Ignatie Grecu şi-a însuşit creştinismul, l-a transformat în modul lui de a vedea lumea.
El priveşte totul cu o atenţie respectuoasă şi cu dragoste. Păşeşte în lume cu sfială. Renunţă la orice formă de paradă a eului, străduindu-se să nu tulbure prin prezenţa sa armonia existenţei, în schimb este ultrasensibil la ce se întâmplă în jur:
„Este de ajuns/ un ram clătinat/ de-o boare subţire de vânt/ ca să iubesc/ din nou/ şi să cânt.” (fără titlu).
Idealul poetului este ca prezenţa lui să treacă neobservată şi nici măcar să nu poată fi dovedită, iar poezia lui să înmiresmeze văzduhul:
„Fii precum privighetoarea./ Cântând/ nimănui nu se arată.// Când mai aproape/ când mai departe/în crângul înverzit.// Nimeni n-a văzut-o vreodată./ Cântecul ei minunat/ rămâne în auz o vreme./ Cât timp/ mireasma liliacului nu se trece/ sorbită-ndelung de vânt.” (Precum privighetoarea).
Este o poezie de inspiraţie religioasă, dar este poezie, nu imn sacerdotal. Poetul scrie cu un entuziasm mistic autentic, apre deosebire de alţii care folosesc mecanic limbajul predicilor. Poemul său suprem este... cerul. Iată această idee într-un scurt poem antologic:
„Greu/ şi cu mare zgomot/ cad/ din înălţime/ schelele acestui poem!// Leam folosit/ pentru a-l scrie/ cât mai frumos/ aşa cum îţi place ţie.// Ştiind că nimic/ nu durează/ mai mult sub soare/ decât albastrul cer.” (Albastrul cer).
Orice subiect este atins de poet uşor, în treacăt. Poemele sale par scrise cu o nuia pe suprafaţa apei. Eminescu, de exemplu, este evocat fugitiv prin emoţia amintirii lui:
„Acum un secol şi ceva/ pe o bancă/ a stat Eminescu./ De-atunci/ mereu/ toamnă de toamnă/ frunzele cad/ peste umbra lui.” (Umbra lui Mihai Eminescu la Cernica).
Mărturisesc că multă vreme am considerat creştinismul o religie tristă, bazată pe suferinţă şi compătimire, fără acea vocaţie a bucuriei prin care m-a atras încă din adolescenţă vechea mitologie greacă. Poetul de la Mânăstirea Cernica ne demonstrează (deşi nu acesta este scopul lui) că există şi un mod creştinesc de a sărbători existenţa (care, e adevărat, nu are nimic orgiastic): prin dragoste şi bunăvoinţă, printr-o inepuizabilă tandreţe faţă de lume, chiar şi faţă de ceea ce pare insignifiant. Ţi se încălzeşte sufletul citind o poezie ca Iarna aceasta:
„Am adunat de pe jos/câteva frunze căzute/ înfrigurate de plâns.// le-am luat cu grijă/ şi le-am pus în chilie/ pe masa de scris.// Am zis. Să fie cât mai aproape/ iarna aceasta care vine/ o vom petrece împreună/ fără prea multe cuvinte.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara