Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Poezie şi întuneric de Simona Vasilache


Despre Emanoil Ungher nu se ştie mare lucru. A predat latina, la liceul Cultura B, înfiinţat în 1940, după excluderea evreilor din şcoli, şi a trecut, alături de Lucian Boz, pe la foarte efemera revistă Ulise, unul din fronturile tinerilor, la începutul anilor '30. În 1940 îi apare, la Tipografia "Libro", volumul Mantaua nopţilor, 17 poeme cu coperta şi 17 desene de Perahim. Cu dedicaţie, exemplarul pe care-l am, pentru Vili (Willy) Marcus, profesor de română la acelaşi liceu.

Placheta are două părţi, împărţite 10 la 7. Prima închipuie un fel de zbor prin noapte, după năluci şi amintiri. A doua, o veghe, cu subtitlul Funeralia, pentru un prieten tînăr, trecut prea devreme dincolo. Nu întîmplător, speciile sînt cele ale poeziei latine, iar Melibeu, păstorul din Bucolice-le lui Virgiliu, se întoarce în paginile lui Ungher. Obosit de drumul spre Tityrus, cel fără de griji: "Sunt itinerariile grele/ Până la Titir, sub vechiul fag./ Nu-l mai recunosc în toate cele/ Şi m'ajut zadarnic de toiag." Limbajul e şi el pretenţios, desprins din sentinţele altor timpuri, şi înviat cu neologisme, pînă acolo încît nu se înţelege. Ceea ce nu neapărat deranjează, în jocul de sonorităţi exotice, avînd o melodie care nu ţine seama de sens, din, bunăoară, Lacul: "Arbuştii nopţii picură amomul./ Pe clin, un subaquatic lampadar/ Strecoară'n pâcle despletite cromul,/ Avar, pe fiecare nenufar.// Jocul privirilor începe lin./ Sub stratul suprafeţelor de var,/ Meduze, în seraiu ultramarin,/ Adună sticle sparte de fanar.// Paloarea şi-a pierdut prin brume şalul/ Şi apele-l acopere cu flori,/ Ca pe un fiu pierdut al toamnei. Valul/ Înghiaţă sub povara de palori." Amomul de Asiria e, plantă de parfum, tot din Bucolice. O rimă interesantă, sunînd şi între strofe, în Câmp: "Un singuratec pom stă înapoia/ Unei tristeţi căzute ca o floare/ Pe lebedele zilei migratoare,/ În abur risipit mărunt de Goya.// Amiaza stearpă creşte cu nevoia/ De aure pure, văduve de soare,/ Visând picioare leneşe'n izvoare,/ De molcome ce sunt, în toată voia." Aparenţă de palindrom, chiar dacă nu e de-adevărat.

De altfel, o armonie bizară, greu de explicat, salvează această întîlnire de versuri banale ("tristeţi căzute ca o floare") şi, dimpotrivă, prea încărcate. Dincolo de şovăielile construcţiei, e o melodie, care prinde. Iată o Iubire veche, deplînsă într-o limbă aproape străină: "Mâna tremură privighetori./ Umărul se pleacă'n hodiern,/ Să sărute trupul de ninsori,/ Să atingă stropii de falern." Dacă ne apucăm să traducem - hodiern înseamnă cotidian, iar falern e vinul de Falerno - stricăm efectul, rămînînd cu imaginea unui hedonism de duzină. Aşa, într-o limbă compusă, la care poeţii - cei din anii cînd scrie Ungher, mai ales - au rîvnit, ritualul pare deplin.

Scuturarea podoabelor, renunţarea la un stil stăpînit, lucrat în emulaţia vechilor maeştri, se întîmplă în Funeralia. Aici, durerea timpurie şi ascuţită eliberează lirismul, face loc unor cuvinte mai simple, nu de tot, însă, lepădate de mitologie, cu ecouri adînci. În Pietate, viul se limpezeşte în apele reci ale despărţirii: "Colanul de sudori şi de rubine/ Şi lacrimile: avutul funerar,/ Tribut la capătul de somn amar,/ Care pătrunde prea devreme'n tine.// Prietene frumos şi muribund,/ Dece-s luminile din ochi mai reci?/ Viind, în inimă mi le ascund,/ Ca să te văd mai limpede în veci." Fireşte, e retrăirea unei situaţii pentru care literatura Antichităţii era întrutotul pregătită. Aşa cum nu exagerau nici cu rostuirea vieţii, fiindcă poetul trebuia să consemneze şi să consimtă, nu să-şi aprindă simţurile şi să-şi sfîşie carnea, latinii ştiau pasul morţii, şi-şi acordau bătăile inimii cu el. Totuşi, nu liniştea încrezătoare a elegiei căreia îi urmează oda, trecîndu-l pe cel dispărut într-o slavă mai bună, pluteşte peste versurile acestei nenorociri trăite. Din cele două vocaţii ale poeziei clasice, prietenia şi moderaţia, Ungher o reţine doar pe prima. Permiţîn­du-şi să jelească în voie, tulburînd, cernit, măsura şi claritatea lumii dintîi, aceea din primele zece poezii: "Mă doare: e după un om./ Smerenia mamei tânjeşte,/ E'n frunza umilului pom/ Şi'n şanţuri adânci ofileşte.// E fără vieaţă mai bine?/ Mi-apari, liniştit, înainte,/ Cu colbul stârnit după tine,/ Ce-ţi stă la picioare cuminte.// Cât timp socotim împreună/ De răul şi binele sorţii,/ Apoi, diafan, te adună/ Din nou în covoarele morţii." (Apariţie). O fostă prezenţă risipită, recuperată aproape domestic, departe de toată solemnitatea de pînă acum, în Remember: "Tu, cavaler, tu, inimă de frate,/ Te-ai sfărâmat ca un urcior de lut/ Şi mi-ai lăsat surorile 'ntristate/ De când, e-atât de mult, nu ne-am văzut." Sînt versurile cu care se încheie volumul, cîştigînd în naturaleţe şi în sunet personal. Între invocaţie şi dojană, Mantaua nopţilor e un mozaic cu vechi spărturi de urnă. Urna grecească, pe care latinitatea va fi moştenit-o, e cel mai rezistent memento al datoriei faţă de prieteni. Lăudînd şi tînguindu-se, poezia aceasta complicată în cuvinte şi uşoară în muzici, nu spune altceva.