Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poezie împotriva curentului de Răzvan Voncu

Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 105 pag.

Într-un anume sens, Cartea poemelor mele nescrise joacă, în poezia lui Varujan Vosganian, rolul pe care l-a jucat Cartea şoaptelor în proza sa.

Interesante şi inegale, cele trei volume anterioare de versuri – Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001) şi Iisus cu o mie de braţe (2005) – propuseseră un mod propriu de-a fi în poezia română de azi, dar nu reuşiseră să armonizeze orizonturile diferite către care poetul se simţea atras. Lipsea din ele, ca să întrebuinţez o vocabulă barbiană, pecetea : marca inconfundabilă, unică, a discursului. Cartea poemelor mele nescrise, împletind toate „firele” desfăşurate în precedentele volume într-un „covor” textual armonios, împlineşte această lipsă şi îl propulsează pe autor în paradigma poeziei majore.

A devenit, mai întâi, limpede că Varujan Vosganian nu merge în sensul modei. Poezia noastră de azi dă credit, în general, notaţiei mărunte a faptului cotidian şi/ sau verbiajului „suprarealist”, pe un fond ideatic dominat de sexualitate şi de marginalitate. Vosganian, dimpotrivă, caută în poezie transcendenţa şi, fără a se întoarce la stilul înalt al neo-modernismului şaizecist, readuce discursul în sfera marilor nelinişti, a marilor întrebări şi îndoieli. Nu scrie o poezie lirică în sensul comun al termenului, nici una de cunoaştere, ci produce mai degrabă o răsturnare a lor. Pentru Varujan Vosganian, poezia nu este acea mi(ti)că lumânare, care spulberă un întuneric oricât de adânc. Ci tocmai întunericul inexprimabil pe care, oricât de îndrăzneaţă, lumina exprimabilului nu îl poate anula. Poemele scrise nu sunt mai mult decât o angelică prefigurare a celor nescrise, pe care textul le poate, cel mult, sugera, iar poezia este tocmai asumarea, în egală măsură, tragică şi senină, a acestei neputinţe, transformată în solilocviu: „Mi-a trebuit atâta timp să-nţeleg/ că poeziile nu sunt pentru ceilalţi,/ oamenii nu au răbdare să asculte./ Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./ În spaţiul dintre mine şi zid/ stă naşterea Poeziei”.

Acest pronunţat accent pe solilocviu diferenţiază, de altfel, starea din Cartea poemelor mele nescrise de exhibiţionismul manifest (confundat cu expresionismul) din poezia noastră actuală. Varujan Vosganian interiorizează experienţa, transformând erosul în agapé şi cunoaşterea în îndoială: „Cu cât te iubesc mai tare, cu atât scriu mai mult despre mine./ Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întâi.// Pata de cerneală se întinde pe deget, nu ştiu/ a cui rană e asta şi ce-ar trebui să scriu, să mă vindec./ Încerc să-mi imaginez lumea în absenţa mea, e zadarnic./ Simplul fapt că mi-o imaginez arată limpede că exist/ şi totul în jur devine doar o-ntâmplare./ Ne privim în tăcere, eu şi poetul din mine./ Nu ştim care din noi doi îi va supravieţui celuilalt”. Procesul este similar celui din poetica „ultimului Nichita”, din Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere. Poezia nu este un act de cunoaştere decât în măsura în care este un act vizionar, capabil să transgreseze limitele, echivalând fiinţa şi nimicul, existenţa şi non-existenţa, ipseitatea şi alteritatea: „Dă-mi, Doamne, botezul meu înapoi./ Numele meu. Mi-e dor de numele meu./ Prin ogive se aud urlete din gâtlejuri uscate –/ nu mai e timp pentru consoane în Ziua mâniei./ În mine creşte menhirul, atât de încet,/ încât mă surprinde./ Nu m-au învăţat bătrânii să mă rog la demonii noi,/ ai gropilor comune, ai convoaielor, ai smulgerii de pe oase./ N-au scris cărţile vechi/ despre păianjenii negri, pescari de suflete moarte,/ despre zidul care va să fie.// Şi atunci dă-mi, Doamne, numele meu înapoi,/ altminterea cine sunt,/ nici măcar să mă sinucid nu pot,/ de teamă să nu omor, din greşeală, pe altul...”.

E, în fond, o poezie autentică şi substanţială. O poezie care tulbură şi pune pe gânduri, în care Varujan Vosganian a topit emoţii adolescentine şi spaime grele, acumulări livreşti şi memorie colectivă a umanităţii, rostire şi tăcere, fragilitatea condiţiei umane şi, totodată, demnitatea acestei fragilităţi. Cartea poemelor mele nescrise nu-şi propune nici să farmece, nici să epateze, ci să ne scufunde într-o poezie densă, suferită (cum zicea Ion D. Sîrbu), legată, prin cuvânt, de Marele Tot.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara