Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
poezie stranie de Daniel Cristea-Enache

Călin Vlasie, Opera poetică (1976- 1989), prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, 240 pag.

la nu puţini poeţi, inclusiv dintre cei foarte importanţi, limbajul poetic este mult mai elocvent decât cel „teoretic”, acesta din urmă cu ghilimele fiindcă se dovedeşte plin de aproximaţii conceptuale. Un exemplu la îndemână este cel al lui Nichita Stănescu, despre care Călin Vlasie are câteva pagini frumoase în jurnalul lui sui-generis, de idei literare şi societale, din anii 1980-1985. Când punea pe hârtie ideile sale despre propriul scris, despre natura şi structura poeziei, autorul „şaizecist” obţinea un efect modest, supralicitat de către admiratori necondiţionaţi. În schimb, atunci când poemele vorbeau, ele, pentru autorul lor, din interiorul unei conştiinţe artistice care le folosea ca unică modalitate de expresie, toată „bâlbâiala” uşor caricaturală din scrisul lui Nichita Stănescu despre poezie devenea semnificativă şi pregnantă.

Ca şi la alţi „optzecişti” (de la Muşina la Cărtărescu), consideraţiile meta-literare ale lui Vlasie cuprinse în volumul Opera poetică nu trebuie ignorate ori „sărite” pentru a merge direct la lectura versurilor. În cazul de faţă, ele merită să fie citite cu atenţie, fiindcă nu spun mai puţin decât poate spune poezia propriuzisă. Iată două însemnări aflate în succesiune, una despre Istoria cu majusculă, cealaltă despre „istoria individualităţii moderne” exprimată de modul poetic bacovian: „Istoria nu este o cumulare, simpla sumare a unor biluţe colorate de pe numărătoarea şcolarului eminent, ci o a-cumulare, o selecţie şi o încorporare pe care o desăvârşeşte ultima spiritualitate şi ultima structură psihică”. Şi apoi, cu referire la Bacovia: „universul său nu este intimist, ci proiectat pe ecranul întregului veac, iar poezia sa nu este istoria unui individ, ci istoria individualităţii moderne.” (p. 177). Iar acum alte două explicitând formula „real personalizat” pe care o are în vedere poetul „optzecist” numit ermetic de mai mulţi critici: „Pe la 17-18 ani am început să fotografiez. Îmi plăcea să elaborez spaţiul fotografic, chiar prin adăugarea câte unui element contrastant, încât spaţiul obţinut, aparent haotic, să aibă valoare simbolică şi sugestivă. Aş numi aceste exerciţii, întâmplătoare în cazul meu, ca procedee exterioare de educare a imaginaţiei poetice şi de influenţare a gândirii poetice într-un sens care conduce la esenţă, nu ermetism, la fantastic aparent, la real personalizat.” (p. 166); „Aş numi fapt real o întâmplare cotidiană sau percepţia unui obiect sau lectura unei cărţi sau o revelaţie, o comunicare sau o acţiune, în genere orice eveniment (intelectual, cultural, social, ştiinţific, moral, politic, istoric etc.) sau conexie de evenimente care declanşează efecte şi semnificaţii psihice în om.” (p. 179).

E o bună perspectivă, cea a autorului, asupra poeziei pe care a scris-o în anii cu cenzură şi cu dublu limbaj ai „epocii de aur”, într-un context atât de neprielnic literaturii şi în care totuşi s-a făcut atâta literatură bună. Citite azi, la trei-patru decenii de când au fost scrise, poemele stranii ale lui Vlasie îşi păstrează prospeţimea verbală şi forţa de sugestie, ca şi cum în ele ar fi fost (o idee dragă lui) înscris un cod al viitorului, nu unul al prezentului redactării. Se remarcă, totodată, ambivalenţa lirismului: fie subversiv, curajos politic, punând probleme cenzurii, fie echivalând momentul istoric dat cu un stadiu al evoluţiei structurii psihice din care poezia se hrăneşte. Într-o prefaţă consistentă şi reluând versiuni interpretative mai vechi, sincrone cu volumele publicate de Vlasie, Ion Bogdan Lefter are răbdarea necesară de a desfolia această poezie în care imaginarul personal, încorporând „realul personalizat”, este proiectat nu prin dezvoltare epică, ci prin contragere şi prin intensiune. Asupra acestei lirici pune presiune un model generaţionist de poezie a străzii, a cotidianului, a biografismului, înţelese de Vlasie în chip diferit: nu ca suită de episoade în care să figureze ca personaj, ci ca probe ale unei iniţieri în „acţiunea interioară”. Altfel spus, dacă pentru „optzecişti” realul existenţial şi biografic din poezie este şi o „replică” postmodernă la impersonalul şi imaterialul unei viziuni moderniste, pentru autorul în discuţie el e o parte integrantă a psihismului şi o consecinţă directă a acestuia. La fel, limbajul poetic, care poate fi modulat în funcţie de intenţia autorului şi de codul pe care el vrea să-l desfacă ori să-l constituie. Prima atitudine e a parafrazei, a pastişei, a modului ironic în care convenţiile literare sunt întoarse sub ochii cititorului. Se face literatură pornindu-se de la literatură, întro buclă a revizitării şi resemnificării. La Vlasie, poezia este stranie fiindcă referentul nu e nici textul, nici realitatea, ci „acţiunea vastă a psihismului” căreia îi lipseşte un corespondent obiectiv şi o comunicare aptă să o pună în valoare.

Cuvintele, imaginile, simbolurile nu mai trebuie, aşadar, fetişizate. Poetul se serveşte de ele ca de nişte instrumente şi consumabile cu care îşi realizează experimentul; mai exact, experimentele, întrucât lirismul său e complex şi polifonic, iar nu compulsiv şi monocord. Un poem intitulat Wolfram se deschide cu un fragment vizionar de mare expresivitate, remarcat şi de Nicolae Manolescu: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineaţa./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare străluceşte./ Stranii iluminări ale caselor/ maşinilor, copacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineţi forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram”. Dar imediat după această viziune poetică pe care alţi autori ar fi prelungit-o discursiv, fie înţelegând- o ca pe o deschidere a unui poem amplu, în stilul Mureşan, fie ca pe un preambul al unei revizitări nostalgice a trecutului personal, ca la Stoiciu, Vlasie „taie” urmarea posibilă şi „comută” într-un alt registru, (auto)ironic: „Psihul şi psiha ce fac?/ Încă dorm înlănţuiţi în micuţul/ crâng din glastră”. Urmează alte trei versuri date în continuare, dar nefiind parte a ironiei dinainte: „Sunt atâtea ecuaţii roşii care/ vor plesni în această/ cupolă cu heliu!”. Într-un parcurs liric foarte scurt, poetul a schimbat de mai multe ori scenariul şi codurile de constituire şi semnificare.

Performanţa tehnică a acestui mod inovator şi intensiv de a înţelege poezia se vede în ciclul Ceaţă şi aură, în care zece texte lirice sunt compuse pe două „coloane”, cea din stânga cu versuri mai tradiţionale, cu imagistică subliniată şi discurs desfăşurat, cea din dreapta cu versuri contrase şi abstrase, ca o epură a celor de alături. Nu e o delimitare între „epic” şi „liric”, fiindcă genurile prezintă „impurităţi” şi interferenţe. Sunt două moduri de a exprima faptele ori stările: cu determinaţiile logice la vedere sau, dimpotrivă, ascunse în variantele din acelaşi ciclu, dar cu un cifru poetic diferit. Dacă am citi numai „coloana” din dreapta, dificultatea de a decupa semnificaţiile şi sensurile textului ar creşte progresiv. Prin raportare la versiunea mai tradiţional-expozitivă din stânga, se poate obţine însă imaginea generală din aceste frânturi de propoziţii şi versuri comprimate până la opacitate: „rar/ însumând/ te-/ ze părţi de/ zi./ tu treci/ cu tigve galene/ ades”. Limba aceasta misterioasă e o rezultantă, o parte a limbajului liric şi totodată a universului poetic degajată prin operaţii şi faze succesive de experiment artistic. Lui Vlasie îi reuşeşte efectul de insolitare atât în asemenea poeme de mai mare întindere şi care formează, precum cele pe două „coloane”, un ciclu, cât şi în texte foarte scurte, de o stranietate lapidară. Un Comunicat nu are nimic de-a face cu speţa discursivă „oficială”, neutră stilistic, cu semnificaţie univocă, fiind, dimpotrivă, încărcat cu o tensiune post-expresionistă a reprezentării: „Creierul lunii/ între oase şi cărnuri/ de aer stătut”.

În totul, volumele scrise şi publicate de scriitorul „optzecist” înainte de 1990 sunt ale unui autor remarcabil, inovator în modul de a gândi din interior poezia; şi original până la risc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara