Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Eugeniu Nistor

Îndurerările

Eram la vârsta inocenţei,
locuiam lângă-o pădure,
dincolo de coama
suav arcuită a dealului,
alergam prin ierburile înalte
şi priveam, uimit, căprioarele
ce păşteau pe o culme-nsorită –
era ziua când, ţin minte,
o stare ciudată m-a cuprins:
îmi părea că fiinţele-acelea
de lumină sunt ale mele,
că mi-au fost date,
că-mi aparţin...
Iar când ele, speriate,
au trecut dincolo
de coama arcuită a dealului
am avut, pentru prima oară,
sentimentul unei pierderi imense,
cum nu mai cunoscusem până atunci –
căci am rămas doar eu, singur, acolo,
fără căprioarele mele,
în spaţiul acela enorm...

De-atunci am suferit
multe alte pierderi
iar îndurerările şi-au făcut,
de la un timp, cuib înierbat
în măgurile trăirilor mele.

 

Elegie pentru bunica din munţi

Nu poţi să n-o iubeşti
pe bunica din munţi!
Ea vine la oraş
dintr-un cătun oropsit
din chiar inima munţilor;
este mică, plăpândă la trup
şi puţin adusă de spate,
dar cu un zâmbet
luminos pe faţă
şi cu ochii nestinşi,
catifelaţi de blândeţe,
de o naivă sfiiciune
şi de o necurmată mirare...
Apoi, înainte de a intra
în edificiul de pensii
al marelui oraş,
cu un gest simplu,
bunica din munţi
se închină şi se descalţă,
la fel cum făceau
(şi poate mai fac)
credincioşii la pragul sacru
al vechilor temple...

Iar pentru acest gest simplu
(măcar pentru acest gest)
nu poţi să n-o iubeşti
pe bunica din munţi!

 

Oameni şi zei

filosofului Al. Surdu

Străvechii geţi, furioşi pe zei,
trăgeau cu săgeţi aprinse spre cer –
iar cerul le răspundea, după câte se pare,
cu furtuni şi cu tunete,
cu fulgere lungi,
incandescente,
cu ploi dezlănţuite şi veri rodnice,
şi astfel totul părea a fi
un feed-back natural
şi cât se poate de amiabil
între oameni şi zei...
Astăzi nu ne mai mâniem pe zei,
îi considerăm prăfuiţi, desueţi,
ba chiar unii susţin c-au pierit demult...
Nu mai folosim săgeţi aprinse
şi doar arar câte-un urmaş temerar
al vechilor geţi
se încumetă să mai tragă,
la ceas de seară,
vreo săgetătoare idee
spre negurile transcendenţei...
În atare împrejurări
nici nu mai e de mirare
că dinspre cer nu mai apare
nici un fulger,
nici un semn,
nici un răspuns...

 

Sub nesfârşitele înserări

Poate, cândva, sub nesfârşitele înserări,
săpând cu sârg prin existenţă,
arheologii viitorului
vor descoperi, din întâmplare,
şi gândul meu pentru tine,
aflat pe o banală foaie de hârtie,
îngălbenită de cernerea vremii,
scris cu litere pâlpâitoare de foc,
luminând până departe
în negura serii...
Şi atunci ei vor înţelege,
poate, mai bine
cum acea misterioasă
substanţă
înlănţuie atât de strâns
două suflete – în ciuda
scufundării noastre
sub aceste necontenite înserări!

 

Scriu poezii

Scriu poezii scurte
şi nu prea senine,
nu prea marcate de vitalism,
iar faptul că totuşi le trimit la reviste
poate fi socotit ca un semn
sau mai degrabă ca ceva
foarte simbolic:
din când în când
mai înfig un ţăruş
în zidurile tot mai pietrificate
ale existenţei...
Şi astfel se iscă pretextul
de a duce un gând mai departe,
de a orbecăi şi a stărui
într-o altă secvenţă de viaţă,
într-o paradoxală nuanţă a ei de a fi,
ce îşi trage seva
din chiar crepusculara tristeţe –
tot aşa cum lumina
se iveşte din negura nopţii...

Scriu poezii triste, şi astfel
prin ele rămân conectat,
încă din clipa imediat următoare
(măcar cu o parte din sinapsele fiinţei),
la o viziune futuristă,
ea însăşi cuprinzând
o succesiune de cadre
(ambientale sau non-ambientale),
toate însă urmând
o sinuoasă linie onduliformă
ce creşte şi descreşte perpetuu.

Şi, totuşi, scriu poezii...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara