Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Viorel Mureşan

După bătaia de aripi a lăcustelor

ploaia căzu în amestec cu seara

pe fusceii scării de lemn erau înşiraţi pui de canar
de parcă din apartamentul de jos
ne aruncau cârpe aprinse

întunericul şi amintirile acolo în camera albă
făceau o gălăgie de nesuportat

în acel an
vara trecea greu
cum ai scoate o pivniţă
dintr-un bloc cu mai multe etaje

abia afară am putut observa
că timpul din ceasornice
era ros de şoareci pe la colţuri
şi putrezea

 

Munţi

ieri spre seară ţi-am făcut un om de zăpadă

după ce toată noaptea a nins
dimineaţa te aflai faţă-n faţă
cu un munte de om

furnicile care-au dat peste o porumbiţă moartă
trag ziua întreagă albul din penele ei
zidind un munte de pietate

la câte gropi de gunoi au săpat
acum pe ochii mei apasă
munţi de gunoaie

 

Şi el părea făcut din pământ

Lui Andrei Bodiu, in memoriam

„Cădem în profesiuni ca într-un râu iarna”
mi s-a confesat personajul aproape absent

cădem în tablouri drept în picioare
şi ne cad aripile când ajungem pe pânză

de lalele e cerul acestei zile subţiri
în care soarele bate cu vuiet de nicovală

o fată îşi spală aerul într-o apă cu peşti

cădem în profesiuni ca într-un râu iarna

venim în viaţă să ne vedem părinţii murind
aşa cum ni se clădesc în memorie nişte uşi
închise pe rând

cădem în tablouri de-a dreptul în picioare
scânteile care cad printre oasele noastre

par numai nişte crâmpeie de fraze
purtate de vânt
şi ne cad aripile când ajungem pe pânză
în cer soarele bate cu vuiet de nicovală
iar el pare făcut din pământ
două mâini aşază un copil pe-o fereastră
şi zeci de glasuri se fac nod pe micul obraz

 

Sală de aşteptare

un mort se ridică-n picioare
între două zile luminoase
de vară

 

Zidul cu umblet legănat

cerul de deasupra mea e un cerc gânditor
iar eu îi sunt o fragilă codiţă de floare

vântul ne poate duce în mers legănat
pe sub pojghiţa subţire a oricărei ape

acolo unde fluturii
zboară
dintr-o cameră în alta
trecând nişte praguri tocite

vinul
jocurile de noroc şi statuile
numai pe acestea le-am părăsit

nori cu buzele vineţii
mă căutau tunând în cortul meu din munţi

 

Mâna şi ecourile ei

cum treceam pe stradă pescarii se vorbeau între ei
că ceea ce aude noapte de noapte
lampa trăgând cu urechea la umbre
n-ar fi decât un horn rămas singur
după ce au dat jos acoperişul

zilele s-au împachetat pe rând într-un plic
hoinăresc acum de colo – colo purtate de curenţi

zidurile din fundul iazului
îşi pun o nouă pălărie de spini
ori de câte ori se aruncă umbrele rândunicilor
ca nişte cârlige
spre rândunelele de anul trecut

în toate retoricile de după aristotel
precum pe o întinsă foaie de şah
pe dumneaei preoteasa tropilor
soră clopotelor din teba
coniţa metafora
oricine ar putea-o vedea zburdând
hârjonindu-se chiar cu hornul acesta
prin care a trecut fumul

mai apoi tot ei
marinarii împrăştiaţi pe stradă ca pe o tablă de şah mi-au amintit
că „moartea este întâia noapte liniştită”

de sub cearşafuri de plumb
ochiul se târăşte
să numere înfăşaţi în pete de lumină lunară
bobocii de rândunică

ori aceşti şerpi care se ridică din coji de nucă
ori aceste raze îngropate-n noroi
printre cele „zece degete omeneşti”

 

Colivia

copitele cailor pocnesc pe lacu-ngheţat
şi călăreţii cu inimi uşoare
au în faţă apusul ca o cunună de spini

din soare ies vrăbii
ca dintr-un acoperiş
ori din solzii unui peşte înotând spre liman
de trei zile mânzul se naşte în vânt
pe un deal
copitele cailor bat apa-ngheţată
şi călăreţii cu inimi uşoare
ducând în raniţe ecou de vertebre-apăsate
caută găuri pe cer

 

Un capriciu

fluviul
după plecarea ei
s-a rupt în burghie

perechi tinere se retrag pe-o bancă
unde-şi desfac şuşotind
pachetele cu memorie

ieri
norii păreau
măcelari cu şorţurile pătate de sânge

 

El întinde pe cer norii cu mătura
iar pe pământ tace

atunci
lumea era numai o mare de lapte
din care se înălţa un mesteacăn

palmele lui crăpaseră în câteva crengi
şi de ele atârnau trâmbiţe sunând

astăzi
chiar faţa i se adânceşte în mine
ca o uşă care ar da
spre coridoare întunecate

 

Obiecte de zăpadă

de câteva zile îmi împart lumina
cu un cristal

eu
cred că văd o casă albă pe câmp

în podul casei de câteva ori
s-a auzit şi sirena unui vapor

aşa cum ar pluti în văzduhul răcoros
liniile care mărginesc un ac de cusut
îmi găsesc ochii
cioburi pe marginea drumului
şi vecinul meu de lumină vorbind singur

în inima lui
nişte mâini se rezemau
pe o apă care curgea

în cer
porumbeii se aprind singuri
trăgând cu zborul lor fermoarul dintre noapte şi zi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara