Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Radu Sergiu Ruba

Acela

Uite-l acolo!
Am dat în el cu pietre
l-am împroşcat cu bălegar
dar tot nu l-am clintit din loc.

Îl văd uneori aşa
ca acum
pe la apusul soarelui.

Oi fi chiar eu!
O fi adâncul acela stors din mine
când nu mă mai pot îndura
iar el simte şi iese
ca să mă apuce de guler la saltul în gol
şi să mă tragă înapoi pe ţărm.

Numai el poate fi
cum şade vânăt înaintea amurgului
trăsnind a hrubă umedă
şi scriind ca prostul o carte
pe care n-o citesc decât eu
ajungând convins că eu am scris-o
unde vine vorba de ceva ce a fost
care odată săpat în cuvinte
nici nu poate fi altfel
şi unde el ştie că eu n-am habar
că o carte-i ca o lespede de marmoră
aşteptând oricând să ne strivească.

 

Spaima cea mare

Vine peste noi mai cumplită spaimă
şi decât glasul din munte
de nimeni ştiut
de toţi auzit
rostogolind bolovanii la vale.

Până şi decât glasul acela mare
spaimă mai cruntă vine de la bucata asta de lună
ce s-a pornit a lăcrăma din icoană
răsărind şi iar răsărind
aşezându-ne câte o rază pe umăr
de parcă tocmai de lumină am avea noi nevoie.
Dar smulgându-ne oricum din prosternare
care cu fruntea-n podea
care împroşcaţi pe aurele sfinţilor.

În timp ce luna se-nnoieşte şi tot creşte
cu lacrimi atât de strălucitoare
că singure ne picură ele în adâncul
ochiului
iar de acolo se aud cum cad
în abis
cu ecouri îndelungi
silindu-ne să mărturisim totul
noi care habar n-avem ce-i aia mărturia
făcându-ne să dăm din noi
tot ce am visat mai ruşinos
tot ce am poftit mai neruşinat
şi numai cu beregata tăiată să fii
ca să nu înţelegi
că mărturia odată pornită
sângele tău nu va şti să-i pună capăt.

 

Groapa

I-am strigat de departe paznicului
să deschidă larg poarta
şi să mă lase să trec
să nu mă oprească pentru hârtii
ca nu cumva povara
una foarte grea
să se clatine şi să-mi cadă de pe creştet.
Mă privea uluit.
Sarcina nu o vedea
dar pricepea ceva din mersul meu egal
apăsat
din ţinuta mea
veneam drept ca o linie
hotărît să nu mă odihnesc până la
capăt.
Am trecut de poartă
şi nu m-am oprit
decât la masa de piatră din mijlocul curţii.

Ce ne aduci? –
nu şi-a putut stăpâni paznicul mirarea
că nu se vede nimic!

Uite,
groapa asta mare cât casa.
Marginile ei trec de marginea mesei
dar se ţine bine.

Nu te mira că n-o vezi!
Am scos totul din ea
nu mai are nimic pe dinăuntru
doar forma asta revărsată
ca Marea Baltică
o mai ţine în viaţă.

Am tot săpat şi iar am săpat
aruncând pământul şi pe malul din dreapta
şi pe cel din stânga.
Mi-aţi cerut să vă scot Sfântul la lumină...
Nu l-am găsit.
Iar pământul moale
nici pe acela nu-l mai am.

Era umed şi cald
dădea aburi în aerul rece.
Mă scufundam tot mai tare
cu cât pământ scoteam mai mult
vedeam doar malurile cum crresc
şi aburii cum ies din ele.
Iar de la o vreme
nu le-am mai văzut.

Nu că aş fi ajuns foarte adânc
dar aburii ieşind din clisa umedă
topeau totul
sorbeau malurile-n fumegarea lor.
Plutea din tot ce fuseseră ele
un fel de nor pe cer.

Am rămas cu groapa asta
şi v-am adus-o s-o vedeţi.

Mâna v-o puteţi trece prin pereţii ei...
care se află aici
cam atâta de înalţi
cât copacul de colo!

Moaştele Sfântului nu le-am găsit.
sau or fi plutind acum asupra noastră
mirându-se la noi
din norul acela.

 

Munca

Umbra mea
aura ei
absenţa lui
adierile celorlalţi
cum că vor ajunge la program
umpleau biroul de nouă metri
pe doi virgulă cinci.
Acolo se muncea.

Munca eram noi.
iar din noi urca un fum
dădea în hol
suia scările
să se ştie că suntem la locurile noastre
şi că...
În sfârşit.

Iar prin ceea ce ieşea din noi
arătam că respirăm
că iscălim
că am putea fi trimişi oriunde
până şi pe unde nu mai umblase nimeni
şi că am putea să ne întoarcem.

Şi din plecările astea
din opririle pe loc
din rătăciri
din reveniri
niciodată întâmplate
dar oricând cu putinţă
mutrele noastre ar fi fost în stare
tablouri să se-nşire pe pereţi.

Se-ngroşa şi fumul stors din ceea ce
era mai adânc în noi
decât noi înşine.

Şefii nu ştiau asta
la ultimul etaj
dar tuşeau din ce în ce mai des
ba se şi porniseră să scuipe.

Da, da, se munceşte la noi
spuneau dânşii coborând în control
şi vâzându-ne cum iscălim cu degetul
apăsând pe toate rănile.

Şi-au poruncit ca fumul să-nceteze
şi să semnăm de-acum doar cu
condeiul
ca sângele din rană
odată cu scrisul
să se poată scurge liniştit.

Iar când scrisul se va termina
sângele nostru cum îl visasem
să picteze golul de pe ziduri.

 

Visul

Trebuia să vină visul
mai dintr-o parte
avea un fel al lui de a mă târî cu el
de uitam totul.

Şi mă regăseam departe
mirându-mă de nişte pinguini.
Unul îmi vorbea
pe altul dădeam să-l prind de-o aripă
al treilea îmi întindea o sută de lei.

Îi luam
iar durerea de cap venea tot de-acolo
nu ştiam ce să fac cu banii.

Dar visul nu se arăta.
trebuia să fie însă prin preajmă.
Tavanul era şi el mai aproape
cobora tot mai jos.

Stăteam parcă într-o cameră de hotel
şi deodată am văzut o gară.
Bancnota a plecat singură din mâna mea
etichetă pe valiza unei călătoare.

Se chinuia s-o dezlipească
trăgea de ea cu dinţii.
Trenul tăiase valiza în două
şi o târa acum pe fată cu sine.

Am alergat după ea
şi n-am mai tras-o înapoi
i-am cerut numai banii…
Visul venise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara