Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Vasile Dan


Poor Yorick

Am îngropat atâţia până acum, socoti singur.
De fiecare dată parcă de mine era vorba.
Moartea are mult mai multe soluţii
decât viaţa, asta e sigur. Nu doar în pământ, ci şi în apă, aşa
cum s-a întîmplat mai întâi. Că nu te poţi scălda de
două ori în apa aceluiaşi râu,
iar tu nu, tu nici nu l-ai fost citit pe Heraclit. Locul de scaldă, viaţa
oricui, deşi neschimbat, e totodată altul. Suficient să se tulbure primăvara
norii să se prăvale cu foc între albiile mereu înnoite. Copil costeliv
şi amfibiu între ferestre aburite fără perdele. Apoi focul de sus
ce leagă întunericul brusc al amiezei, clipa cea repede,
cu soarele negru, fărâmicios, putred, afânat al serii ce vine majestuos
de jur-împrejur, de pe dealuri, cu aerul încremenit. În care imponderabil
poţi să urci ori să cobori aninat precum o steluţă ce zboară
ce pâlpâie nouă.


Mesă

Cel ce trage ceasul ca să răsară soarele
şi se ridică toate cele de dedesubt una după alta
din pământul proaspăt afânat.
Cel care doarme în iarba nouă până se înverzeşte şi el.
Cel ce aprinde în fugă cu un foc umed de seară
una după alta fiecare stea.
Cel care suflă în ele cu propria lui gură dimineaţa.
Cel care bea laptele spumos al zilei de duminică
în uşa deschisă a casei, bună dimineaţa
zice, bună dimineaţa zicem şi noi.
Cel bine pitit în iarbă, pe acoperiş,
după nori, sub pragul casei pe care călcăm
toţi numai desculţi în levitaţie.


Aporie

Poet beţiv e un pleonasm, dă din mână grămăticul.
Vierme scârbos, scuipă uscat slăbănogul.
Câine slobod din lanţ, ţipă femeia sfâşiată dimineaţa.
Bătrân libidinos, plânge fetiţa printre sughiţuri într-un colţ.
Soare al dreptăţii, declamă nebunul de după gard, printre gratii.
Seara e linişte se închide cimitirul
cu un lacăt la care iarăşi i-am pierdut cheia,
râde administratorul.
Cercul e pătrat ca soarele în apă, suspină miopul.
Stângaci de două mâini precum ai muta oul
ăsta de colo colo, ezită orbul.
Să vorbeşti cu inima nu-ţi plescăi doar buzele, făcea supărat mutul.
Fugi într-un singur picior precum vântul
iscat din senin, căzu în şotron copilul.
Înalt ca iarba în care se pierde repede şi regele cu calul
lui cu tot, chiţăi de pe casă somnambulul.
Alb ca zăpada în care îşi spală mai întâi picioarele morţii,
se lumină cu gândul aiurea gospodina.
Zorit ca focul ce roade repede totul de jur-împrejur,
pufăi din pipă de unul singur în casă bătrânul.
Copil din flori precum un text apocrif,
vorbi celălalt, cel din oglindă sau tu,
cititorule.


Vavilon

Nicicând n-a fost mai adevărat ca atunci când acolo şăzum
pe malul Vavilonului cu capul în palmele goale,
cu inima atârnând în piept mai singură şi ea ca niciodată,
cu orbitele goale, cu ele nici nu se poate plânge bine nici râde
zdravăn, cu gura cusută mărunt de spaima
adevăratei despărţiri care poate fi apoi şi o ruptură,
o jupuire de viu a pielii de pe trup cum bine s-a zis,
a fătului expulzat din pântecul cald al mamei –
acolo şăzum şi plânsem doar cu el în braţe
cum fiecare ne purtăm singur în braţe
de atunci.


Târziu în iarbă un ţârâit de greier

Se oprise ceasul. Dar eu îmi amintesc doar clipa de dinainte. Era
Noapte. Era dimineaţă. Era zi. Nisip cernea încet de sus.
Călcam fără teamă pe apă. Mă izbeam cu toată faţa
ca în oglinzi paralele de aerul vertical. Plecam
îndepărtându-mă. Un punct. Mult mai slab ca boaba spumii.
Târziu în iarbă un ţârâit de greier.


La Săvârşin singur ca regele

La Săvârşin singur ca regele printre platani uriaşi
despuiaţi ce-acoperă cu totul bolta
iar pielea lor atârnînd în petece alb-cenuşii gata, gata să cadă
ca nişte bandaje groase ce se desprind direct de pe os, timp vechi
în fermentaţie, mici focuri mov căzute în iarbă ici-colo,
brânduşe proaspete, un incendiu viu, vegetal, de nepotolit
în dimineaţa aceasta rece de toamnă,
pe marginea aleii tot mai înguste ce coboară spre ochiul de apă
în mijloc cu foişorul de lemn înnegrit,
scăldat de umbrele verzi în ude tremurânde,
în ele creşte tot mai înalt un alt munte dedesubt
sub un alt cer mai adânc,
sub arcade imense de lemn viu, de stejari noduroşi, centenari
pe care încă sar iuţi, ameţitor acele unui ceasornic vegetal înapoi
spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri.


Cine sunt eu

Ţara mea nu, nu o cunoscusem vreodată.
Decât pe aceasta de-acum, iat-o, ce de adopţie.
O, timpuriu, prea timpuriu am fost expulzat.
Nu-mi amintesc mai mult oricât de mult încercat-am – iar anii fug în galop –
clipa aceea.
Abia acum că-s bătrân, orb şi-ncet împăcat cu limba-i cea nouă –

ce-o ştiu buchisând chinuit mai mult de-o decadă de luştri –
am aflat şi adevărul ei ce învinge pustiind de jur-împrejur ca focul:
ca s-o cunoşti în sfârşit pentru ea întreg să fii gata.

O vezi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara