Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Poezii de Nicolae Coande

Tatăl Nostru Biroul Politic

Cum ai izbi o femeie cu faţa de gratii în timp ce-i spui
Te iubim dar patriotismul tău lasă de dorit,
întinsă pe jos ea simte cum Tatăl Nostru Biroul Politic
îi cutreieră copilăria, cu bastonul cel negru îi ridică fustiţa
cum deschizi un dovleac toamna cu mii de planete în burtă,
răstignită aude în scăriţa urechii povestea micului prinţ şi a ţării
în care şi somnul e om
în vreme ce capul i se legănă-ncolo şi-ncoace,
în cele patru zări ale marii ei patrii epifania unui viol,
sus pe acoperiş sufletul pune la loc ţiglele sparte,
nemişcată ea vede-n tavan un chip înroşit
Biroul Politic somnul cel mare un bivol cu epoleţi
gîfîind împingînd convingînd bale mai limpezi nu sînt pe lume
în timp ce ea spune în gînd crezul pe de rost învăţat
ca atunci cînd la şcoală a ştiut că-l va recita clar într-o zi:
Tatăl Nostru Biroul Politic, care te învoieşti să facem răul aici
dincolo vom plăti totul, lumina chiria patul foamea de azi,
dar acum viaţa noastră e în mîinile lor acum
inima noastră e păzită de ei, aici şi somnul e om,
aleargă ajunge şi smulge,
antimateria se dă în pliculeţe dimineaţa amiaza şi seara,
bale mai limpezi nu sînt,
nu Te îngrijora sufletul nu ni-l pot lua carnea o dăm
oricînd Tu poţi alta să faci din lut ars, drojdie de pîine şi
o semnătură cu unghia,
din fulgerul secerilor cu care ne seceri,
din ciocanele cu care ne baţi ca pe noduri,
din procentele din care ai făcut viaţa,
sufletul dac-ar vrea dintre gratii să plece crezi că
s-ar uita îndărăt?
Te iubim dar patriotismul tău lasă într-adevăr de dorit.


Ciclopul

Frizerul din copilăria mea cînta duminica în biserică
pentru babele cu frica Domnului –
gura lor ştirbă mozolea o rugă de vrăjitoare prinse-n fapt
deasupra ceaunului unde fierbea o boască de zodii mici.
Tuna sub streşini mă năşteam din nou de spaimă
un cîntăreţ cu foarfeci noduroase ca degetele cu care
se închina părului meu tăcut
maşinăria cu colţii unei mari răgace îmi bîzîia în cap
cărări după cărări mînca. Creierul murea de frică.
Scriam cu limba. Atunci am fost cel mai singur vas de pe pămînt.
Mă tundea gratis, iar noaptea îl visam cum apărea
în gura unei fîntîni
în timp ce mă prăbuşeam. Era Ciclopul.
Cădeam, cădeam.
Doar luciul apei mă trezea. Eram în viaţă.
Vară nemuritoare. Mă spînzuram zîmbind
de ploaia ce cădea afară.
Mai înţelept de-atîta nu pot fi.


Musca din grădina secretă

Vorbeam cu muştele din münsterland, te bat îi spuneam uneia
pe româneşte,
dar lăsam fereastra deschisă-n bucătărie, poate scăpau
(am nişte seminţe de mac galben miros puţin şi adorm),
vara-n westfalia e frig ca-ntr-o varză
şi acum când dîrdîi lîngă masa din cameră dau peste morţi
aici în exil tremurînd –
celan îmbrăţişat în sena de-un meşter german,
gherasim luca scufundat în valul qui a l’air d’allumer
le feu sur la terre,
poeţii nu mai au loc astăzi pe poduri,
negoiţescu singur în camera de la münchen unde-şi
scria
istoria pe sex,
cioran bolborosind în ultimele zile în româneşte pe culoarele
unui bordel de moarte din paris,
în timp ce mînca florile,
crénomdeDieu,
ciumă de flori pentru scriitori români în exil,
ionescu uluit la bătrîneţe că lumea e plină de vid,
nervos că Dumnezeu n-a abolit pentru el moartea,
ierunca obosit de nenorocita de viteză a lumii,
strigînd pe fereastră la ea ultragiat că i s-a retras graiul,
el, care n-a trăit decît pentru expresie, cum îşi amintea
monica lovinescu în vremea cînd încă mai putea ea însăşi vorbi,
cei care scriu cărţi visează cu minţile altora,
fiecare cu grădina lui secretă
moartea în româneşte este o muscă într-un lan galben de maci,
o soluţie de viaţă în wasteland.


Ce alegi?

Din ce ai vrea să fie mîna mea, din carne sau din timp?
Dacă din timp este făcută atunci mătasea ei va şterge
carnea ta, aşa cum şterge praful de pe bibelouri vechi
un pămătuf de aur, fără să-i pese ce atinge, fără să ştie
ce mîngâie, plimbînd doar tije calme pe suprafeţe
unde cutremurul se pregăteşte din adâncuri.
Nu e omul un zeu nepăsător.
Dacă din carne, dimpotrivă, îţi doreşti să fie ea va intra
în carne să te mîngîie, dar carnea este lacomă şi cere
mereu alte mîngîieri – te poate părăsi pentru o altă apă.
Nimeni nu rezistă singur în vîrtejul ei. Aşadar, ce îţi
doreşti, timpul sau carnea? Clipa dulce sau eternitatea
sumbră? Ce este fără chip sau chipul însuşi în care doi
copii se joacă pînă la sfîrşitul vremii neştiind că
pulberea pîndeşte după colţ? Flacără aici sau duh
dincolo – ce vrei, de fapt?
Nu poţi alege timp şi carne.
Nu poţi să guşti plăcerea dintr-un gînd doar. Cinci
degete acum se pregătesc să îţi cutreiere mările amare
ale trupului până-n adîncuri, acolo unde un peşte uriaş
e adormit şi-l vom trezi. În gura sa e timpul, un inel de
aur, iar noi în cercul lui. Dacă-l trezim, pierim. Dacă nu
coborîm în întunericul unde adoarme, nu ne naştem.
Tu ce alegi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara