Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
Poezii de Magda Cârneci


Poemul înalt

Nu, vremea poemului înalt, ameţitor, n-a trecut. Abia sună de dimineaţă, se aud claxoane şi strigăte în paturi noi abia ne trezim dintr-o obscură hipnoză şi deschizînd larg ferestrele recunoaştem încet ceea ce n-a dispărut niciodată sub roua prăfoasă iar încep să ne crească părul, unghiile şi noi organe

de simţuri

căci noi sîntem cadavre stupefiate de prunci

Si din furia de motoare, sirene şi pneuri a străzii prin zgomotul aiuritor al limbilor negre, galbene, albe, din vibraţia dementă a concasoarelor şi computerelor auzim încetişor un singur sunet umil, o unică notă subţire, tremurătoare, cum se înalţă încet iese din canale şi rigole, din subsoluri de blocuri, trece printre semafoare, maşini, prin vitrine, pieţe,

scuaruri,

sare din etaj în etaj, din balcon în balcon se înalţă pînă peste acoperişuri şi antene de satelit pînă la stele.
Poetesa

Nu voi fi marea poetesă a lumii.

Nici revoluţii nu voi cînta, nici pe altare nu voi oficia, cu sînii goi nu voi înflăcăra baricade, cu virginitatea

mea

nu voi mîntui mărunte popoare;

tineri bărbaţi nu se vor sinucide pe ascuns pentru mine, nici sclavi străini nu vor fi aruncaţi în arena cu fiare; nu mi se vor închina ode, epopei şi sonete, nu-mi va fi reprodus chipul în milioane de picturi, fotografii, timbre poştale;

nu mă voi mai naşte dintr-o coastă de om sau din

spumă de mare nici umbra mea nu se va mai apleca tainic, mică Lilith, din spatele unei obscure sfinte treimi; nu mă voi mai regăsi în cărţi cu imagini, în dicţionare

de nume,

în reviste de modă, jurnale.
Da, a noastră e muzica asta sălbatecă, vastă: băutorii de bere-n cutii, mîncătorii de imagini TV, funcţionarii, drogaţii, cerşetorii şi geniile sînt ai noştri, ei toţi cîntă în cor. Ale noastre sînt betonierele, abatoarele şi uzinele, gările, aeroporturile şi sateliţii intercontinentali, ele sînt instrumentele noastre de suflat, de corzi şi

percuţie,

împreună interpretăm aceeaşi bucată simfonică

pentru urechi siderale,

fiecare cum poate, cu creierul, cu picioarele,

unii în păduri, alţii în vizuina de bloc, alţii în staţii lunare.

Sîntem un miceliu vast, cîntător. Acoperim pămîntul cu sputa noastră corozivă, fantastă, cu cultura noastră de circuite integrate şi biţi; asemenea penicilinei pe o lamă de sticlă într-un laborator

ne înmulţim frenetic sub ochiul scrutător al neantului; adiem la unison în vîntul frecvenţelor radio, ne agităm armonios sub ploaia programelor de televiziune; am învăţat canoane şi voci, ştim să citim ziare şi partituri şi fiecare în felul său îşi tîrîie expresiv existenţa. Sîntem muzicali, chiar dacă nu vrem, chiar dacă nu ne

dăm seama.

Simfonia noastră dodecafonică se aude pînă la ceruri,

pînă la stele, şi încîntă auzul heruvimilor şi meteoriţilor.

Abia acum începem lent să ne trezim. Să ne dăm seama că împotriva voinţei noastre deşi mulţi sîntem afoni, noi totuşi cîntăm: asemenea greierilor, broaştelor şi turturelelor, precum frunzişul, vulcanii şi furtunile tropicale, asemenea cutremurelor de pămînt şi undelor

electromagnetice, noi toţi cîntăm într-un singur cor, un cor vast, un cor miliardar, care habar n-are că cîntă o simfonie gigantică scrisă de cine şi pentru cine şi în ce cheie muzicală şi în ce fel de armonie sonoră şi în vederea a ce?

Nu, n-a trecut vremea poemului înalt, ameţitor. Vremea lui abia vine.

O simfonie scrisă de un începător.
Am trăit aproape jumătate de secol, am trecut de

vîrsta fatală:

am încasat cîte ceva de la oameni şi încă mi se pare

ciudat că exist? Încă n-am privit cu adevărat realitatea în faţă,

în faţa ei grasă de femeie de casă? încă nu m-am obişnuit cu sexul, cu moartea, cu

uniforma de carne?

Îmi privesc trupul gol, cutia asta cu sîni şi bulboane din care de astăzi nu voi mai vorbi decît despre mine, nu mai pot vorbi decît despre mine

nu mai ştiu vorbi decît despre mine, aşa cum mă văd, reprodusă în milioane de cioburi

asemenea

care curg continuu pe stradă fără să-şi mai amintească nimic.

Am să învăţ din nou să cos, să spăl, să cîrpesc, să cresc copii, să fac cumpărături, să gătesc, am să fac cum vor toţi, cum fac toţi, am să tac şi-am

să uit

Că trebuia să diger existenţa pămîntului să împac munţii cu văile / să căsătoresc insule cu

oceane

să îmbunez găuri negre şi constelaţii / să cos continentele

între ele

să înnădesc nordul cu sudul / să amestec orientul

cu occidentul

să educ delfinii, stejarii, turturelele, crinii ca să nu se mai teamă de noi/ ca să ne iubească trebuia să sublimez din teroare, ură şi haos un drog nou, plăcut, confortabil să imaginez trecutul, să descriu viitorul

Trebuia să ţin minte tot ceea ce voi aţi uitat ceea ce n-aţi aflat niciodată

să reconstitui în minte ceea ce în noi toţi s-a rupt, s-a

stricat

să scot dinozaurii şi hienele din subsolurile noastre

vetuste

să le proiectez pe bolta înstelată a meningelui nostru încă infantil şi arhaic

Trebuia să concep şi să nasc o formă a noastră viitoare mai bună.

Am să uit şi eu tot. Am să vă las fără mine.