Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Adrian Popescu

Tabga
Lui Leon

La Tabga, doi pești săturau mulțimea
și cinci pâini de orz prin mâinile
Domnului,
Noi, pelerini de vârsta a treia, conduși
de Leul
Lui Marcu,sau de îngerul lui Ioan, nu
știu,
Noi, deveniți copii după două zile,
Întindem pe o piatră la Tabga
Un șervet, iar pe ele cinci pâinișoare
Luate de la break-fast.
Ce să vezi? Le rupem și le împărțim
La toți, apoi celor din alte grupuri,
japonezi,
Sau columbieni. Nu numai că ne
ajung
Dar mai rămân firimituri
și pentru drepnele negre (apus apus)
Care se rotesc țipând,
Un fel de rândunici ale Mediteranei,
Vârtej imemorial care nu se liniștește
De mii de ani, mereu spiralat,
neodihnit,
Ce caută crăpăturile din zidurile
milenare.


Poeții viitorului

Ei nu vor mai mai scrie în limba
omenească
Un înger cibernetic le va dicta toate
cuvintele.
Socotiți pe tablete câte like-uri fac azi
o frunză
Din coroana de laur a unui poet din
vechime?
Numele multora vor deveni cifre și
puțini
Fericiți vor scăpa de dictatura
numerică.
Va fi interzisă prin lege orice biserică.
Vor fi interzise nunțile de odinioară cu
alai.
Poeții se vor adresa cu formule de
calculator,
Unul altuia, iar metaforele vor fi
prohibite.
Va deveni rușinos să mai ai
sentimente,
Lumea se va aplatiza, se va face
măruntă.
Va fi nimic mai mult decât o
superplasmă
Poeții vor iubi numai persoane
absente.
Viața înghesuită, ca rufele-n coș,
într-un cip,
O vor cânta poeții ce vin, în digitale
senzații.
Noi cei iubitori de simetrii și engrame
vom
Fi cioburi de porțelan în cimitirul
roboților.


Pescărușii în Transilvania

În fiecare dimineață-i găsesc
Pe toți șase pe hornul
Clădirii de vis-à vis.
Nu au argintiul nobil
Al celor imperiali, sunt mai
Suri pe aripi, poate mai mici.
Sper să nu-i văd niciodată
Căutând în mormanele de
Gunoi din pungile negre.
Mai bine liberi și flămânzi
Cum eram noi, adolescenți,
Decât captivi propriei greutăți.


Destrămare
Angelei

Cum se destramă
Ceva ce am avut demult
și fir cu fir devine
O țesătură incoloră
și informă
Ne destrămăm.
O lorica,
O za cu ochi răsfrânt,
De lână, croșetată-n albe nopți
De așteptare lungă-n întuneric,
De ea, ce are numele angelic,
și știe cum se țes
Pe-o ramă
Culori de foc,
De aer, de apă
De pământ.
Sculuri de lână
Toarsă fin,
Ardoare potolită,
Cast cămin,
Un ghemotoc de fibre
Fără formă
Încet cu vremea-am
Să devin?
Voi, Cloto și Lachesis,
Îi lucrați din plin
Pe bieții muritori,
Pe nesimțite,
și, nesimțitelor,
Îi destrămați,
Puțin câte puțin.
Atropos, sora voastră,
E cea mai iute Parcă,
Mereu se-nvârte
Printre noi,
E tot mai harnică,
Din an în an,
Ce repede ne taie firul,
Ghemul viu, urzeala,
Niciodată n-o prinde
(dar deloc) oboseala.
Cum taie grădinarul
Din Paris
Cu mănuși de chirurg
Trandafirul.
Sau Chedronul cum se pierde
În Marea Moartă
Apele lui limpezi
Acum destrămate
De sare
Nu mai bucură piperul
Roșu, înflorit,
Nici tufele de rozmarin,
Sau vița-de-vie.
E deja pregătită
Pentru mine o barcă?
Degeaba-i !
Ce vâsle sparte...
Oricum eu nu
Pe Caron îl aștept,
Ci Mâna Creatorului,
Enormă,
Să fiu frământătura Sa
Cea nouă,
Sau un model țesut
De Suflul nevăzut,
Din lâna mielului
Ce n-a păscut.
Vrei alt vesmânt
Nu de pământ?
Nu-l prinde niciun telescop
Oricât ar fi de Hubble.
Mâinile Lui ne-au țesut,
Din maternul pântec,
Ne pot țese din nou,
Dar acum
Din aer și din fotoni,
Din silabe de cântec. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara