Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poezii de Johann Wolfgang Goethe de Mihail Nemeş


Noaptea



Cu plăcere las coliba,

Pe iubita mea o las,

Şi în codrul stins prind clipa

Să mă plimb cu moale pas.

Luna prin stejari coboară,

Vin zefirii mai întîi

Şi mestecenii presară

Peste noapte dulci tămîi.



Inima, o, cum tresare

Cînd prin suflet trec fiori

De prin tufele-n răcoare!

Dulce noapte de splendori!

Ce extaz! Ce bucurie!

Totuşi, sfinte cer, aşa

Nopţi eu ţi-aş lăsa şi-o mie,

Una draga de mi-ar da.



Către Charlotte von Stein



Pentru ce mi-ai dat privirea-adîncă,

Grea de presimţiri, în viitor?

în noroc şi în iubire încă

Să nu credem noi amăgitor?

Pentru ce, Destin, ne-ai dat senzaţii,

Unu-n altul să privim profund,

Ca să iscodim în ce relaţii

Noi ne-aflăm în vălmăşagul crunt?



Ah, şi-atîta lume-abia-şi cunoaşte

Propriul suflet, fără rost umblînd,

Şi nădejdi o lasă şi o paşte

Suferinţa, fără veste,-oricînd,

Şi exultă iar, cînd aurora

Bruştei bucurii mijeşte-abia;

Ni-e refuz doar nouă-amîndurora

Fericirea reciprocă de-a

Ne iubi, făr' a ne înţelege,

Ce n-am fost văzînd în celălalt,

Fericiri de vis să ne tot lege,

Şovăind şi-n risc de vis, înalt.



Plin de golul vis, ce fericire!

Fericit, de-ai presimţi-n zadar!

Dar cu-orice prezenţă şi privire

Vis şi presimţire tot ne-apar.

Ce-o să ne rezerve Soarta! spune.

Să ne lege strîns, cum se făcu?

Ah, în vremi ce le-am trăit, mai bune,

Soră sau soţie mi-ai fost tu?



Mă ştiai pînă-n străfundul firii,

Nervul cel mai pur vibrînd uşor,

Mă citeai cu fuglerul privirii,

Altfel greu pătruns de-un muritor;

Şi-mi calmai tu sîngele fierbinte,

Ca din rătăcire să mă-ndrept,

Braţe îngereşti, să mă alinte,

îmi strîngeam din nou zdrobitul piept;

Fire mi-l ţineau în vrăji, uşoare,

Şi-l distrai cu fleacuri cîte-o zi.

Ce desfăt şi-extaz, cînd la picioare

îţi zăcea ca pentru-a-ţi mulţumi:

Inima-i cu-a ta sta-ntr-o bătaie,

Se simţea în ochii tăi mai bun,

Se-alina şi sîngele-n văpaie

Şi-orice simţ se lumina acum!



Amintirea doar din astea toate

Inimii incerte-i vine-n plin,

Simte tot acea realitate,

Noua stare pentru ea e chin.

Nu ni-e sufletul întreg - se pare -

Pentru noi şi-amiaza-amurg se vrea.

Ce noroc că Soarta cruntă-n stare

Totuşi nu-i să ne mai schimbe ea!



Durată în schimbare



Doar o oră, ah, de-ar ţine

încă timpuriul har!

Dar vînt cald de vest, cum vine,

Ploi de flori aşterne iar.

Să mă bucur de verdeaţă,

Că ea umbră-ntîi mi-a dat?

Brusc furtuna o şi-nhaţă,

Toamna, cînd s-a clătinat.



De vrei fructe de pe cracă,

Partea ia-ţi cît mai curînd!

Unele stau să se coacă,

Altele în germen sînt;

Ploaia văii tale-afunde

îi dă alte noi splendori,

în acelaşi rîu şi unde

Nu înoţi de două ori.



Chiar şi tu! Tot ce, de stîncă,

îţi sta-n faţă,dur şi greu,

Ziduri şi palate încă,

Cu alţi ochi le vezi mereu.

Unde-i gura ce-ntremare

A găsit cîndva-n sărut?

Dar, pe stînci, piciorul care

Cu al caprei s-a-ntrecut?



Mîna ce, să facă bine,

Gingaş se mişca, molcům,

Formă, mădulare fine,

Toate-s altceva acum.

Tot ce poartă al tău nume,

într-un loc şi un moment,

A venit ca val anume

Şi se-aruncă-n element.



începutul şi sfîrşitul

Lasă-le-mpreună-acu!

Trecător eşti, mai grăbitul

Decît lucrurile, tu!

Mulţumit fii cu salutul

Muzelor ce-n veci promit:

Sufletului - conţinutul,

Minţii - forma, în sfîrşit.

Dansul macabru



în miezul de noapte stă paznicu-n turn

Privind cum se-nşiră morminte;

Ca ziua e-acum cimitirul nocturn

Sub razele lunii preasfinte.

Se mişcă-un mormînt, şi un altul apoi:

Apar un bărbat şi-o femeie în noi

Şi albe cămăşi ce atîrnă.



Se-ntind şi nu vor să mai steie cuminţi,

în horă se rînduie glezne

De tineri, bătrîni, cerşetori şi de prinţi,

Dar dansul sub văluri nu-i lesne.

Şi, cum de ruşine aici nu mai pot,

Cu toţii se scutură,-şi leapădă tot

Şi-s movile albe de giulgiuri.



Picioare ezită, sar coapse acum

Şi toţi în mişcări se încurcă;

Şi zăngăne, zuruie-apoi, ca şi cum

Bat lemne în ritm de mazurcă.

Pe paznic ridicoli acum îl cuprind

Şi-un hîtru-i şopteşte-n urechi, ispitind:

ŤHai, du-te şi ia un linţoliu!ť



El, zis şi făcut! şi-ndărăt, după uşi

Sfinţite, apoi se salvează.

Şi luna mai scaldă-n lumină şi-acuşi

Un dans ce te vîră în groază.

Dar unul dispare, şi altul curînd,

Pier astfel, cu toţii-mbrăcaţi, rînd pe rînd

Şi ţuşti! se ascund pe sub iarbă.



Doar unul se-mpiedică-n mers în sfîrşit

Şi-abia se mai prinde de cripte;

Atît de rău semenii nu l-au rănit,

Şi giulgiul prin aer şi-l simte.

El zgîlţîie uşa ce-l zvîrle-ndărăt, -

metalice cruci pe ea-n sclipăt se văd -

Şi ce fericire pe paznic!



Cămaşa şi-o vrea şi nu stă el defel

Şi, tot cu mişcări imprudente,

Se caţără-aşa din crenel în crenel

Pe goticul turn cu-ornamente!

S-a zis şi cu paznicul, vai! ce năuc!

Şi urcă mereu din ciubuc în ciubuc,

Păianjen cu iuţi picioroange.



Mai palid tot tremură paznicul sus,

Linţoliul l-ar da cu plăcere.

Cînd gheare - ah, viaţa de-acum i s-a dus! -

O margine prind cu putere.

Se-ntunecă luna, lumina-a pierit

Şi clopotul tună de unu cumplit;

Jos ţăndări scheletul se face.



Legendă



Un sfînt în pustiuri, uimit,

Se zice că ar fi-ntîlnit

Un faun cu picioare de ţap, care-a spus:

ŤSfîntule, roagă-te pentru mine şi-ai mei

S-ajungem la cer, eu şi ei,

La beatitudine, asta tînjim mai presus.ť

Şi sfîntul, în replică,-a spus:

"Rugămintea-ţi se-arată riscantă, cred eu,

Şi ea împlinită îţi este cu greu.

Nu vii la un ave Maria, tu nu,

Căci de ţap ţi-s picioarele, tu.ť

La care răspunse bărbatul hirsut:

ŤPicioarele mele, o, ce v-au făcut?

Solemni şi mîndri, văzut-am pe cîţiva, măcar,

Umblînd către ceruri cu cap de măgar."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara