Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Polemica lui Blaga de Gheorghe Grigurcu

Istoric literar cu o susţinută activitate, aparţinînd generaţiei subsemnatului cu care s-a întîlnit în calitate de coleg puţin mai tînăr în sălile Universităţii din Cluj într-un moment de care mă desparte o melancolică distanţă de peste o jumătate de veac, Mircea Popa ne oferă încă o carte, de astă dată închinată raporturilor lui Lucian Blaga cu contemporanii săi. Ne vom opri acum asupra unui capitol al raporturilor în cauză, "într-un cîmp de manifestare pe care îl bănuiam într-o oarecare măsură interzis", şi anume polemica. Într-adevăr confruntarea polemică pare inadecvată imaginii abstrase, oarecum hieratice sub care ni se înfăţişează autorul Spaţiului mioritic. La marile-i altitudini la care a înţeles a-şi fixa viziunile, la ce bun zarva patimilor proximităţii, agitaţia unor inevitabile inadecvări epocale? Şi totuşi, Blaga n-a ezitat a riposta contestatarilor săi, cu o vervă adesea corozivă, cu o energie aneantizatoare a ceea ce i se părea a fi rea-credinţă, postură care-l aşează în rîndul poeţilor-pamfletari ai literelor româneşti, Eminescu, Macedonski, Tudor Arghezi, Ion Barbu. În mai mare măsură decît la unii din aceşti înaintaşi remarcăm în pagina sa o structură de idei, o stringenţă logică proprie mentalităţii filosofice ce-l apropie, după cum notează Mircea Popa, de procedeele maioresciene. }îşnirea umorală, apelînd la un verb sarcastic ce nu-şi pune oprelişti, e coroborată de o tactică a inteligenţei care urmăreşte obiective precise, acordînd textului un desen raţional. Vînînd contradicţiile adversarilor, Blaga ţine în chip deosebit la exactitatea terminologică, ce posedă pentru el semnificaţia unui imperativ categoric, interogîndu-se: "Dar întrebuinţarea unor termeni, de altfel intraţi din plin în circulaţia curentă, e oare suficientă ca să pecetluieşti pe cineva drept fenomenolog? În modul acesta alţi ideografi ar ajunge repede la rezultatul că sunt spinozist fiindcă întrebuinţez cuvîntul Ťsubstanţăť, pozitivist fiindcă întrebuinţez cuvîntul Ťcategoriiť, hegelian fiindcă întrebuinţez cuvîntul Ťsintezăť, bergsonian fiindcă întrebuinţez cuvîntul Ťdevenireť. Să mi se dea orice în cazul acesta şi nu înţeleg ce rost mai are o ideografie degenerată în obsesie de cuvinte". Rîndurile de mai sus i se adresează lui I. Brucăr, comentator pe care-l apreciază, căruia, în consecinţă, nu vrea să-i dea o replică dură, ci doar una "explicatoare". În alte împrejurări însă maniera sa e devastatoare...

Explicabil în cazul unui mare creator, Blaga a avut parte de adversari suficient de numeroşi şi tenaci, care n-au ezitat a recurge la învinuiri descalificante precum cea de plagiat (lasă că o astfel de incriminare s-a repetat şi în zilele noastre chiar, în mediul urbei d-lui Popa), ajungînd pînă la o pitorească provocare la... duel, din partea fugosului Dan Botta. Seria de articole semnate de G. Bogdan-Duică, în ziarul clujean Înfrăţirea, cu titlul sfidător Literatura fără rost (Desigur de d. Blaga), reacţiile inamicale prilejuite de discursul de recepţie al lui Blaga la Academie din partea sociologului H.Stahl, a poetului I.U. Soricu, a eseistului Petru Manoliu, ca şi opusculul aceluiaşi Dan Botta, Cazul Blaga, au reprezentat doar o parte din dosarul atacurilor îndreptate cu precădere împotriva filosofului. Deranja originalitatea acuzată a opiniilor acestuia, neîncadrarea lor în tiparele prestabilite. Gînditorul se vedea pus în patul procustian al unor concepţii cu prestigiu universitar şi ecleziastic. Noutatea gîndirii blagiene se vedea exorcizată de vechea gardă a şcolii filosofice din Capitală, în frunte cu C. Rădulescu-Motru. Acesta publică în Convorbiri literare, în 1941, un text intitulat Gîndirea filosofică, înţelesul şi scopul, încercînd a-i contrapune lui Blaga pe Mircea Florian, disociat la rîndu-i de filosoful clujean, în cartea sa, Misticism şi credinţă, apărută în acelaşi an. A fost semnalul unei campanii pe care Revista de filozofie, condusă de Motru, a întreprins-o împotriva lui Blaga, mai cu seamă după ce acesta întemeiase un periodic propriu, revista Saeculum, care a apărut la Sibiu, în 1943 şi 1944. În esenţă, obiecţia lui Motru era, după cum consemnează în memoriile sale, încă inedite, parţial investigate de Mircea Popa, că filosofia lui Blaga "este un adevărat pericol pentru viitorul culturii româneşti. O asemenea filosofie distrage tineretul de la preocupările serioase ştiinţifice şi-l îndeamnă să hoinărească prin divagaţiile mitologice", întrucît este exploatată o tradiţie dubioasă, refractară "la cerinţele timpului nostru". "Rădăcinile ei se întind prea adînc în primitivitatea magiei şi în mlaştina imaginaţiei dezordonate", nemaifiind nevoie a o mai ajuta "pentru a se adînci mai mult". Altfel spus, am avea a face cu o tentativă de-a înlocui "filosofia bazată pe ştiinţă cu o metafizică ieşită din interpretarea descîntecelor băbeşti". Bizar e că pozitivismul venerabilului Motru nu tolera o concepţie novatoare de anvergură, în numele unui "românism" ce ar fi fost nesocotit de sistemul blagian, atît de nutrit de sevele etnice. E de înţeles supărarea lui Blaga, care nu şovăie a-l trece pe preopinentul său în caricatură, a-i răspunde fără a evita tuşele cele mai groase, argheziene. Portretul predecesorului incomprehensiv ce ar fi apărut drept "filosof" doar în "ochii adulţilor, cari învaţă să scrie şi să citească în timpul serviciului militar", e axată pe metafora vidului: "Capul său cam pătrat e căptuşit pe dinăuntru cu o seamă de oglinzi concave, care au darul să denatureze iremediabil toate ideile ce au nenorocul să ajungă din cărţi pînă la mijlocul vidului. Vidul este mobilat şi cu un creier redus la cantitatea neglijabilă a unei gămălii". Tangenţele la absurd, reamintindu-l pe Urmuz, nu lipsesc, dovedind cum autorul Laudei somnului, ce avea o părere defel măgulitoare asupra avangardei, s-a întîlnit cu aceasta în stilul diatribei sale: "Acasă, între cei patru pereţi ai bibliotecii sale, filosoful are o căldare şi-un căţel. Căţelul poartă un stindard tricolor în coadă, iar căldarea poartă un nume foarte ciudat: ŤCultul morţilorť. Nimeni n-a putut afla, pînă-n ceasul de faţă, pentru ce căldarea a fost botezată astfel de ilustrul ei patron. S-a putut afla însă că în această căldare filosoful nostru fierbe din toate sistemele un fel de săpun filosofic, de culoare neutră, pe care-l serveşte contra honorar pentru curăţirea sufletelor, tuturor generaţiilor de tineri şi tinere, care de la douăzeci şi cinci de ani încoace bat la poarta grădinii lui Akademos. Şi nu s-a sesizat încă nimeni, fiindcă filosoful nostru e pur ca raza soarelui şi în caz de nevoie scoate stindardul din coada căţelului, care tricolor impresionează şi dezarmează pe orice răuvoitor".

E instructiv să ne reamintim reacţia instituţiilor conservatoare, una ieşită din comun. Însăşi Academia Română s-a solidarizat cu vîrstnicul filosof junimist pentru a-l pune la punct pe cutezătorul autor transilvan, trimiţîndu-i celui dintîi o depeşă consolatoare în care defensiva celui de al doilea e socotită a fi un act "lipsit de cea mai elementară deferenţă faţă de instituţia din care face parte". Între semnatari îi găsim pe I.Simionescu, Al. Lapedatu, D. Gusti, Gheorghe Brătianu, N. Cartojan, Liviu Rebreanu, I.A. Brătescu-Voineşti, G. Murnu, D. Caracostea, P.P. Negulescu, I. Petrovici. Absent din această listă a "nemuritorilor", M.Sadoveanu transmite colegilor săi încredinţarea că "Lucian Blaga nu va mai pune piciorul în Academie". Se pare că şi Al. Rosetti înclina către susţinerea lui Motru. Formidabila opoziţie împotriva lui Blaga e completată de un număr al ziarului de mare tiraj, Timpul, din 5 noiembrie 1943, dedicat prin osîrdia lui Petru Manoliu susţinerii lui Motru, în care semnează I.Petrovici, N.Bagdasar, Mircea Florian, Anton Dimitriu, I.Simionescu şi Petru Manoliu, la care se adaugă textul de solidaritate al academicienilor mai sus menţionaţi. Aşadar un impresionant front antiblagian, cel mai puternic, întrucît regimul comunist, trecîndu-l la index pe filosoful "idealist" şi "reac­ţionar", n-a produs prilejul unei discuţii cît de cît mulţumitoare asupra sa. S-a mulţumit cu o excomunicare grăbită, fără pompa unei execuţii, pentru care i-ar fi lipsit numele sonore, prohibite şi ele, într-un domeniu patronat de inchizitorialul C.I. Gulian, corespondent în filosofie al lui M. Roller şi I. Vitner din zonele istoriei şi literaturii.

O altă etapă polemică a lui Lucian Blaga e inaugurată de publicarea eseului său, Religie şi spirit, în 1942, cea din urmă parte a Trilogiei valorilor. Ea marchează o criză a relaţiilor sale cu revista Gândirea, al cărei exponent prestigios fusese, dar care îl sancţiona în numele dogmei ortodoxe, deplîngîndu-i "erezia". Recunoscîndu-i lui Nichifor Crainic, e drept pe un ton de ambiguitate, calitatea de-a fi înfăptuit timp de două decenii o veritabilă "invazie a teologiei în cultura română", Blaga se desparte de perspectiva acestuia referitoare la legăturile omului cu divinitatea, prezentate în Nostalgia Paradisului, precizînd că în vreme ce opera lui Crainic aparţine teologiei, a sa aparţine filosofiei. E prima obiecţie capitală pe care Blaga o aduce vechiului camarad, cu o ironie ce divulgă o incompatibilitate: "Crainic nu are nicio îndoială că cel mai asiduu colaborator al geniului patristic a fost Dumnezeu însuşi. În posesia acestui criteriu, pe care îl crede absolut, Crainic va desfăşura deci problematica filosofiei şi a esteticei cu impunătoare măiestrie din punct de vedere teologic, cu irezistibilă seducţie verbală, dar pe de altă parte şi într-un fel care trezeşte consternarea simplilor filosofi. A simplilor filosofi care, vrînd-nevrînd, mai trăiesc şi astăzi în credinţa iremediabilă că mintea li s-a dat din partea lui Dumnezeu ca să gîndească cu ea şi să nu fie numai receptacolul unui adevăr gata făcut. A unui adevăr depus odată pentru totdeauna în arhivele îngereşti ale trecutului răsăritean. Mărturisesc fără înconjur că din parte-mi am multă înţelegere pentru modul de a gîndi teologic, dar tot aşa voi mărturisi că, oarecum prin naştere, m-am obligat să am cel puţin aceeaşi înţelegere şi pentru aspiraţiile filosofiei". În al doilea rînd, Crainic identifică românescul cu ortodoxia, cultivînd, cum zice Mircea Popa, un "gîndirism aseptic", ce se străduia a intimida spiritele independente, tot ce nu se ralia cu punctele de vedere ale doctrinei sale ortodoxe. Poziţia lui Blaga în această privinţă este conţinută, între altele, într-un interviu din ziarul Viaţa, din 26 mai 1942, în cuprinsul căruia declara: "E o confuzie care se face identificîndu-se Ťortodoxiať cu Ťromânesculť, cînd de fapt ortodoxia nu este decît o parte din acest românesc. (...) Spiritualitatea românească este mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonîndu-te ortodoxiei - această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filosofului, care se situează în afară de orice constrîngeri, pentru a avea o impresie de ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de pînă acum că felul meu de a gîndi este profund românesc". Ceea ce constituie o consecinţă a libertăţii reflexive asumate principial. Atacurilor venite din direcţia aşa-numitei "filosofii ştiinţifice" li s-au alăturat cele dinspre apărătorii rigizi ai teologiei ortodoxe, ofensaţi de "disidenţa" tot mai apăsată a lui Blaga ce păruse o vreme a se încadra convenabil gândirismului. Din preajma revistei diriguite de Nichifor Crainic s-au ivit cîteva cărţi ce reverberează decepţia unor teologi (toţi autorii erau profesori la Seminarul teologic din Sibiu) că, deşi fiu de preot şi el însuşi student la teologie, în anii primului război mondial (spre a nu fi mobilizat), Blaga nu a devenit un portdrapel al dreptei credinţe, un Toma d'Aquino al ortodoxiei, aşa cum îl dorea Crainic: Mythos de Grigorie T. Marcu (Sibiu, 1942), Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie de Dumitru Stăniloaie (Sibiu, 1942) şi Şcoala mitologică. Studiu istorico-critic de Vlad Sofron (Sibiu, 1943). Dumitru Stăniloaie, cel mai important din rîndul acestor oponenţi clerici, îl considera pe Blaga "adept al lui Democrit şi în special al atomismului materialist" şi dădea glas dezamăgirii că filosoful trata problema dogmei exclusiv ca "un produs al eului", confirmat fiind de texte apărute în Gândirea în care Blaga era comparat cu Iulian Apostatul, generate, după toate probabilităţile, de pana lui Crainic, şi el un polemist acid: "Pentru cine vrea să tragă concluzii din marile evenimente istorice, exemplul lui Iulian Apostatul e într-adevăr semnificativ. Nu era un metafizician propriu-zis, ci numai un filosof cu talent de pamfletar. Fusese crescut în credinţa creştină pentru a deveni un împărat teolog cum aveau să fie ulterior aproape toţi împăraţii Bizanţului (...). În ce consta problema pe care şi-o propusese Iulian? Foarte simplu: în detronarea dogmei revelate prin Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi înlocuirea ei prin miturile fanteziei greceşti, care putea să mai aibă la vremea aceea prestigiul frumuseţii poetice, dar erau izbite de moarte, în sensul lor religios. Lupta lui Iulian e lupta basmului filosofat împotriva adevărului revelat". Mai departe Blaga este taxat drept autor de "galimatias crisnamurtic", producător de "muşuroaie de cîrtiţă", discipol al lui Freud, "proiectînd în tărie o caricatură a lui Dumnezeu". Răspunsurile lui Blaga nu întîrzie. Ele se concen­trează în trei articole publicate în Saeculum, De la cazul Grama la tipul Grama, Săpunul filosofic, Automatul doctrinelor, dintre care primele două îl au în vedere pe Nichifor Crainic iar în celălalt se răfuieşte cu Rădulescu-Motru, articole în care, după cum observă Mircea Popa, "arta pamfletară a lui Lucian Blaga atinge un maximum de poten­ţialitate" (ar mai fi de adăugat, socotim noi, Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta). Insubor­donarea originalului filosof la prescripţiile teologiei ortodoxe e în esenţă justificată astfel de cel incriminat: "Supranaturalului, în forma sa doctrinară, catihetică, ce admite un fabulos intervenţionism, pe cît de incidental pe atît de arbitrar, i-am adus cît mă priveşte supunerea şi ofranda unei credinţe totale numai cînd mă aflam în clasele primare. Mai tîrziu, niciodată. (Transcendentalismul meu metafizic este la egală depărtare de supranaturalismul teologic şi de orice naturalism scientist. Iar la expresiile supranaturalismului recurg numai cînd îmbrac ipostaza poetică ceea ce este cu totul altă poveste, căci poeticul îşi are înţelesurile şi exigenţele sale" (Încă o dată Getica, în Saeculum, 1944). Nu putem a nu ne aminti de disputele, în parte similare, ale lui Tolstoi cu Biserica ortodoxă rusă, care l-a scos din rîndurile credincioşilor şi se pare că nu l-a reprimit nici pînă azi... Se află în consideraţiile lui Blaga corolarul unei gîndiri de filosof, care-şi afirmă propria perspectivă, dar nu şi o negare a religiei, o contestare a Bisericii pe care, în pofida disputei cu unii din apologeţii dogmei ortodoxe, filosoful a respectat-o ca un element major al vieţii spirituale a unei colectivităţi. Bunăoară, comentînd bolşe­vismul, îi reproşează faptul că a tratat Biserica drept un duşman: "Revoluţionarii ateişti au fost puţin prevăzători cînd au crezut că religia e un factor neglijabil în viaţa sufletească a poporului rusesc", din care pricină experimentul sovietic i se pare un eşec care se cuvine a rămîne singular, deoarece: "În soarta Rusiei e în joc soarta întregii omeniri culte. În orice caz e o nebunie să sperăm că prăpastia ce s-a deschis în Rusia poate fi închisă cu un gard de scînduri şi că prăpastia aceasta nu va atrage în adîncimile ei şi alte po­poare". Temere ce s-a dovedit profetică, după cum reproşul adresat lipsei de "prevedere" a sovie­ticilor ce desconsiderau religia îl adresa, fie şi tacit, "revoluţionarilor" autohtoni de după 1944.

Fie-mi îngăduit a încheia cu cîteva amintiri personale din perioada ultimă a vieţii lui Lucian Blaga, în care aveam norocul de-a convorbi cu genialul om. Evocîndu-şi frecvent trecutul, el părea nespus de tolerant cu desfăşurările lui dezagreabile, gata a dezamorsa vechile conflicte, pacificat. Nu-l mai atrăgeau ca pe alţi vîrstnici tensiunile retrospective, despicarea în patru a firului celor petrecute, ci mai curînd aspectul lor de blîndă fatalitate, reziduul lor acceptabil. Departe de a-i stîrni mînia, "şcoala ştiinţifică" a lui Motru i se înfăţişa drept o "verigă a evoluţiei culturii româneşti", trebuitoare chiar dacă insu­ficientă, controversabilă. Stăniloaie nu făcea decît să pledeze în favoarea convingerilor în duhul cărora fusese format ca şi ceilalţi teologi, "avocaţi ai unui anumit Dumnezeu". Făceau ceea ce le reclama sutana. "În definitiv, orice filosofie ca şi orice religie nu e decît o mitologie în sens foarte general", declara Blaga în chip de concluzie. Pentru Nichifor Crainic nu găsea decît cuvinte favorabile, deplîn­gînd detenţia cruntă în care se găsea în acei ani trişti. Cea mai importantă revistă a interbelicului nu era, în optica lui Blaga, Revista Fundaţiilor Regale, "prea eclectică", ci Gândirea, "o publicaţie fondată pe o concepţie anume, ex­presie a unei direcţii spiritualiste, de maximă importanţă". Dan Botta îi apărea în amintire ca un ins "simpatic în felul său", iar provocarea la duel pe care i-a făcut-o l-a "amuzat". Botta arbora "un aer de cavaler anacronic". Cînd i-am amintit o propoziţie pamfletară la adresa acestuia, care suna cam aşa: "sîngele meu de român nu stă de vorbă cu un sînge amestecat", mi-a răspuns, uşor stînjenit, că "aşa se scria în acele vremuri". Am impresia că, în ciuda presiunii uriaşe ce o exercita asupra noastră ideo­logizarea aflată în floare, fără speranţă în ceea ce-l priveşte, a unei reveniri la normalitate ("istoria îşi va schimba cursul, desigur, dar va face un pas peste capetele noastre"), Blaga cultiva în forul său intim o armonie progresivă cu propria existenţă, o înse­ni­nare absolutorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara