Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Polemică şi pamflet de Nicolae Manolescu


Distincţia din titlu o face, se ştie, Eugen Lovinescu în mo­no­gra­fia Titu Ma­io­rescu din 1940: polemica este o confruntare de idei, de opinii, pamfletul, una de cuvinte.
Tradiţia polemicii urcă la Maiorescu însuşi, având în Lovinescu un demn urmaş. Tradiţia pamfletului are în Eminescu un precursor şi în Arghezi pe adevăratul creator al genului la noi. După cum se poate observa, criticii preferă polemica, poeţii, pamfletul. E normal să fie aşa, dacă ne gândim că prima este ideologică iar al doilea, precumpănitor literar.

Publicăm în numărul de faţă al României literare câteva pagini de polemici. Precizez : nu de pamflete, ci de polemici. Nu le dispreţuiesc pe cele dintâi, mai ales când sunt opera unor mari artişti. Dar am un cult pentru cele din urmă. Critică fără polemică nu se poate, nici polemică fără spirit critic. Premisa generală a oricărei polemici trebuie să fie respectul faţă de opinia celuilalt, cu alte cuvinte dezacordul cordial. Nota individuală nefiind la fel de apăsată ca în pamflet, polemica dă deobicei câştig de cauză celui cu mai mare putere de convingere. Polemica e silogistică, pamfletul, expresiv. Pamfletarii n-au atât nevoie de argumente, cât de verb. {i dacă pamfletarii, artişti fiind, înving aşa zicând pe cont propriu, graţie talentului, doar polemiştii care respiră aerul timpului îşi impun punctul de vedere, graţie exploatării oportunităţilor. Lovinescu, nu Ibrăileanu sau Iorga, a ieşit biruitor din confruntările anilor ‘20-’30 ai secolului trecut : fiindcă se înscria într-un trend modern, selectat (vorba, totuşi, a lui Ibrăileanu) de epocă. Arta pamfletului e, într-un fel, mai durabilă decât ştiinţa polemicii, pentru că nu e prizoniera contextului. Compensată, ce e drept, de plăcerea intelectuală pe care numai polemica ne-o procură.

Nu stă în intenţia mea de a comenta polemicile pe care le găzduim în numărul de astăzi al revistei. Vreau să spun doar că nu publicăm articolul Martei Petreu doar din obligaţie morală, altfel zis, pentru că studiul pe care autoarea îl apără acum de criticii lui a apărut întâi în România literar\. Articolul Martei Petreu constituie, dincolo de ţinta lui, o radiografie minuţioasă a receptării, astăzi, a unei cărţi cu subiect „delicat”. Marta Petreu lasă la o parte recenziile care nu comportă neapărat o replică, punctuală sau de principiu, favorabile sau nu cărţii ei. Se opreşte la acelea pe care le găseşte tendenţioase ori ipocrite (dar nu-i dau dreptate \n toate cazurile). Greşeşte, după părerea mea, doar nelăsându-i lui Sebastian neştirbit dreptul la convertire. Autorul Jurnalului nu e acelaşi cu colaboratorul Cuvântului şi nu văd de ce ar trebui să-l citesc pe cel dintâi prin prisma celui din urmă. Gheorghe Grigurcu, la rândul lui, nu doreşte să fie considerat un critic care şi-ar fi trădat menirea şi asta, de către un scriitor pentru care aproape singurul criteriu în aprecierea criticii este dacă îi elogiază ori nu opera proprie.
A bon entendeur, salut !