Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Poliţist, hippiot de Angelo Mitchievici

De multe ori am încercat să îmi imaginez cum ar arăta un roman al lui Thomas Pynchon ecranizat, aveam în minte Strigarea lotului 49, tocmai pentru că schimbul de pase, sistemul de a trece de la una la alta al romancierului este contraproductiv pentru cinema unde povestea trebuie să se lege.
Inherent Vice este ecranizarea romanului omonim al lui Pynchon, un policier în maniera sa, care încurcă lucrurile mai mult decât le descurcă şi total dezinteresat de ceea ce în romanul poliţist devine capital: rezolvarea misterului. Larry Sportello (Joaquin Phoenix) – ştim că în privinţa onomasticii nu există ceva mai excentric-cosmopolit decât Pynchon – este un detectiv atipic şi pentru anii ’70, hippie, circulând mai tot timpul desculţ, afumat şi flower power printre indivizi la costum cum este Christian Bjornsen alias Bigfoot (Josh Brolin), tiparul detectivului Marlowe din romanele lui Chandler. Shasta Fay Hepworth (Katherine Waterson), iubita sa psihedelică deschide porţile aventurii în care intră cu capul înainte Doc Sportello indicându-i o posibilă intrigă criminală cu un magnat imobiliar, Michael Z. Wolfmann (Eric Roberts) plus nevastă, plus amantul ei, plus amanta lui, adică ea, pe firul căreia va creşte ca un aluat pus la dospit întrega poveste. În cazul lui Pynchon, iar regizorul păstrează spiritul romanului pynchonian, ceea ce contează sunt derapajele, spaţiile digresive, interstiţiile neortodoxe ale contraculturilor americane, acolo unde se naşte libertatea la confiniile cu anarhia, vezi mişcarea Black Panthers, sau cele neonaziste, mişcarea hippie fiind reprezentativă pentru aceste contraculturi (Punk, New Age, Hip-Hop, etc.). Devine relevant în ce măsură aceste contraculturi realizează o contrapondere pentru un tip de cultură instituţională precum cea a spitalelor de psihiatrie, fapt marcat în aceiaşi ani de ecranizarea lui Milos Forman, în 1975, după romanului lui Ken Kesey, Zbor desupra unui cuib de cuci. Există un aer de familie pe care filmul îl are cu Fear and Loathing in Las Vegas (Spaimă şi scârbă în Las Vegas, 1998) al lui Terry Giliam, tot o ecranizare după romanul lui Hunting S. Thompson, cu Benicio del Toro, unul dintre actorii care traversează ecranul de câteva ori şi în acest film. Demonul libertăţii se află şi acolo posedând doi mărunţi ziarişti care se joacă de-a mafioţii şi nu numai, îngurgitând cantităţi impresionante de amfetamine şi halucinând voios în camere de hotel transformate în paradisuri artificiale. Această Americă neînregistrată la oficiul stării civile este cea care îl interesează pe Pynchon, iar nebunia ei periferică, uneori underground se întâlneşte cu cea a marilor magnaţi într-un fel de ecumenism halucinant, psihedelic. Orientalismul în vogă, Doc aduce cu John Lenon plus favoriţii, orientalism generic care operează deschiderea „spirituală” către lume se asociază pe cealaltă parte a eşichierului ideologic cu un naţionalism xenofob care tinde să protejeze valorile omului alb. Într-un fel de instituţie particulară, între sanatoriu pentru alienaţi mintal şi centru de odihnă, „pacienţilor” barbiturizaţi li se proiectează filme anticomuniste din anii ’50. Un anume Adrian Prussia conduce un fel de organizaţie neonazistă şi posedă o impresionantă colecţie de bâte de baseball. Cât despre relaţia sacrosanctă dintre doctor şi pacient, Dr.Blatnoyd (Martin Short), dentist cocainoman, îmbrăcat fistichiu, amator de june fragile emoţional, ilustrează faptul că frontiera dintre medic şi pacient este una foarte subţire şi uşor de traversat, doctorul apărând ca un fel de magician care practică ştiinţa ca pe un fel de act de magie în maniera Houdini. Ca şi romanele lui Pynchon, filmul explorează aceste medii fie revoluţionare, fie conservatoare ale culturii americane, lăsându-le pe fiecare să-şi vorbească idiolectul. În periplul său care numai detectivistic nu poate fi considerat, Doc Sportello întâlneşte tot felul de reprezentanţi ai acestor contraculturi precum şi excentrici paranoizi, paranoia devenind pentru Pynchon o metaforă a postmodernităţii. În peisaj apare un saxofonist Coy Harlingen (Owen Wilson), un informator al poliţiei, contestatar histrionic al preşedintelui Nixon, comunist ca opţiune ideologică, trecut printr-o serioasă cură de dezintoxicare, familist separat de familie, amestecat în traficul de droguri etc. Acest melanj bulversant de tonuri şi semitonuri, de cacofonii şi contradicţii este tipic pentru personajele lui Pynchon. Prin urmare, nu un film cu detectivi, un adevărat film poliţist ne stă în faţă, şi falsificarea este sesizabilă tocmai prin cazuistica îndepărtată de firul poliţist, de episoadele colaterale, de dialogurile care plutesc în volutele jointurilor lui Doc. Amestecul diferitelor paliere ţine de această poartă deschisă lăsată comunicării între facţiunile adesea rivale ale aceleiaşi culturi care dă posibilitatea ca o magistrată pusă la patru ace, taior, coc, morgă etc. să fraternizeze la un joint cu detectivul hippiot care penetrează cu o surprinzătoare uşurinţă mediile cele mai diverse. Doc pare să descopere firul conducător al unei conspiraţii mondiale, însă nimic nu oferă garanţia că halucinaţiile nu contribuie definitoriu la edificarea întregului raţionament. Nimic din logica tipică pentru detectivul clasic, fie ea şi reducere la absurd, nu mai rămâne în picioare, şi aceasta pentru că miza filmului şi a romanului se află în altă parte. Oricât de aleator se fac legăturile în film, e inutil să încerci să-i prinzi logica, incoerenţa se află la ea acasă, există nu o raţiune, cât un sentiment că libertatea se regăseşte în contemplarea unui peisaj interior. Spre final ceva, o maşină?, îi poartă pe cei doi amanţi, Doc şi Shasta, într-un fel de trip melancolic; din când în când un fascicol de lumină trece peste chipul lui Doc pentru a prinde ca ochiul unei măşti un ochi. Sasha este personajul enigmatic al acestui film, tristeţea ei, cât jucată, cât reală nu ştim, dependenţa şi independenţa ei, feminitate evazivă, coruptibilă şi alunecoasă fără maleficiu, configurează ceva din sufletul vagant al acestei promisiuni a unei libertăţi totale. Nu este o concluzie, filmului îi lipseşte un final lămuritor, singurul mister vine din aceea că întrebările, şi cele seriose, şi cele neserioase, nu primesc niciun răspuns. Cel mult un zâmbet spectral, al unei tristeţi care e poate uitarea sau poate fericirea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara