Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Pontiful de Henriette Yvonne Stahl – o nouă lectură de Simona-Grazia Dima

Preocuparea romancierei de a trata un subiect pretenţios şi rarisim, aspiraţia spre viaţa spirituală, este mărturisită în volumul de convorbiri cu Mihaela Cristea (Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Ed. Minerva, 1996): „Această continuitate faţă de disciplina interioară, pe care m-am căznit s-o realizez, a fost preocuparea majoră a vieţii mele, poate unica mea preocupare” (op. cit., p. 161). Faptul ne obligă să-i analizăm opera nu doar în acord cu gândirea încetăţenită, ci şi în funcţie de etapele unei realizări proprii, în spiritul doctrinelor îmbrăţişate.

Dincolo de trama evocată, romanele vor evidenţia o oscilaţie între viziunea banală, terestră şi propensiunea spirituală reală, necontrafăcută. Naratoarea plăsmuieşte un limbaj al stărilor subtile, de o certă reverberaţie poetică, dar, totodată, creează momente de umor involuntar, în clipele de ruptură cu sacrul, de îndoială şi ignoranţă, tipice profilului ei în egală măsură, când predomină înclinaţia de a strica prin îndoieli inutile clipele de har dăruite de destin. Presară, de asemenea, teoretizări în exces, obstrucţionând calea narativă.

În Pontiful, trăsăturile instabile, ivite din ataşarea de lumesc, se manifestă limpede (în continuare, vom cita din ediţia 1972, Ed. Eminescu), într-un roman de o stranie inconsistenţă, viabil totuşi prin intensitatea aspiraţiei, neîndoielnic sinceră, precum şi prin nimbul poetic. O naraţiune de un farmec impur, apăsat exotic, presărată cu destule capcane atât la nivelul coerenţei mesajului, cât şi la acela al construcţiei personajului şi naraţiunii. Ana Stavri, scriitoare cunoscută, aflată la începutul bătrâneţii, părăsită de mai tânărul ei soţ, Filip (sculptor, inspirat din profilul lui Petru Dumitriu), doreşte să-şi recapete inspiraţia în scris şi, totodată, să se dedice practicii spirituale. Află de un medic specializat în hipnoză, Ara Surenian, şi porneşte în căutarea lui, spre a lega o relaţie de discipolat, fără succes însă. E prezentată medicului, îl vizitează, iar cunoştinţa ei cu acesta ia, foarte curând, o turnură erotică.

Dedat unei vieţi ascetice, Ara Surenian locuieşte într-o căsuţă împreună cu fratele său. Eroina, atrasă magnetic, are însă, într-o noapte, „viziunea în planuri subtile” a unor vieţi anterioare dureroase alături de el, încât trage concluzia că nu îşi sunt sortiţi unul altuia. Marele Preot, Marele Preot Somnambul, Pontiful şi Marele Vindecător de acum sunt instanţe lămuritoare privind o fatală legătură din trecut. Autobiografismul abia camuflat ne tentează să ne referim totuşi mai ales la Jean Klein, nu pentru că ar fi prezent în roman, ci fiindcă, la data elaborării acestuia, ea îl cunoscuse la Paris pe maestru, adept al căii non-dualităţii, şi îi devenise discipol. Nimic din textura romanului Pontiful nu demonstrează urmarea preceptelor acestuia, ci, dimpotrivă, o periculoasă debusolare. Am spune că un drum pe jumătate străbătut e cu mult mai distructiv decât ignoranţa în domeniu, iar defectele omeneşti se evidenţiază strident la un personaj cu aspiraţii spirituale afişate, invocând Realitatea însăşi. Nu ajunge altitudinea idealului declarat. Numai valoarea scrisului unui autor, iar nu importanţa clamată a mesajului transmis, îi poate fi crez şi spiritualitate. Aşa cum afirmă înţeleptul vedantin Sri Ramana Maharshi, spiritul scapă, imanenţă pură chezăşuind şi fondând totul: „Doar Realitatea există. Oricum ai concepe-o, va prinde chip întocmai. Dacă o numeşti existenţă, existenţă va fi; şi tot aşa” (Talks with Ramana Maharshi, Talk 17, trad. ns.). Spiritul este, în pădurea de gânduri, solul hrănitor. O pădure de gânduri se arată a fi şi romanul Henriettei Stahl, cu nebuloasele-i rătăciri în jurul unei chestiuni centrale, încă intangibilă.

Care ar fi piedica în calea eroinei, cauzatoare a întârzierii pe cale şi a imensului consum de energie, risipită în direcţii greşite? Dorinţa – mărturisită de Ana Stavri, cu ignorarea faptului, validat prin tradiţie, că iluminarea se instaurează exact în momentul dispariţiei complete a acesteia.

Viziunile privitoare la vieţile trecute îi sunt validate doar de propriile trăiri – ancestrale sau prezente, precum claustrofobia, dar argumentaţia, neverificabilă, etanşeizează naraţiunea într-o sferă inexpugnabilă, aproape tehnică, neasumabilă estetic. Viziunile, se ştie, îl privesc doar pe destinatar, nu sunt menite destăinuirii către terţi, iar ca modalitate romanescă nu au relevanţă. Ara, proiectat parcă pe un ecran, este livrat neiertătoarei judecăţi unanime a unui public imaginar. Aşa-zisa poveste de amor dintre cei doi are loc pe o ipotetică scenă de teatru, unde greşelile sunt arătate cu degetul. Să-şi mai afle loc aici multcântata iubire? Doar în închipuire mai subzistă un teritoriu necălcat de paşi omeneşti, altminteri Ana Stavri oscilează între elan afectiv şi teamă (p. 72), între atracţie irepresibilă şi ură, fără a se putea decide.

Susţine că Ara i-a sosit în cale ca s-o ierte pentru trecute greşeli, comise în vechime. Acţiunea romanului devine deci pentru Ana o reluare logică a trecutului. În fundul sufletului, ea ştie că se complace în contradicţ ie: „Pentru ce vreau iertare de la el? Numai conştiinţa interioară iartă. Oamenii din afara ta nu pot ierta” (p. 129). De asemenea, cerând mereu semne, visează un lacăt mic de oţel pe poarta casei doctorului (p. 74). În final abia numeşte, ca posibilă sursă a eşecului, propria-i opacitate, iar nu destinul implacabil, „încuierea” iubirii lui Ara.

Prezentat drept un ins tenebros, ciudat, nesincer, doctorul e căsătorit cu o armeancă avută din Erzerum. Are un comportament straniu, adormind brusc, în camera sa uimesc „geamurile lipite cu hârtie albastră decolorată, iar patul lui nu are decât trei picioare şi al patrulea l-a înlocuit, fiind rupt, cu o ladă mai scundă, care ţine tot patul strâmb”. Prin contrast, Ana Stavri e aristocratică în maniere şi accentuat mondenă, dar, deşi hrănită la intense temperaturi iniţiatice, se revelează adesea, comic, drept o simplă femeiuşcă, încrezătoare că lucrurile se vor rezolva dacă va curăţa „casa aceea”, dacă îi va spăla doctorului neglijent halatele, iar cabinetului sordid podelele (p. 107). Crede, naiv, că prin perfecţionarea cadrului fizic al existenţei va putea dobândi spiritualitatea dorită şi astfel amână investigaţia lăuntrică. „Am deretecat în casă, am curăţat (…) pentru când va veni Ara (…). M-am gătit, m-am parfumat, mi-am îngrijit, mi-am controlat corpul, dinţii, părul, pielea” (p. 117). Ce sens au aceste acţiuni pentru cineva însetat eminamente de spiritul pur?

Ce o atrage totuşi la Ara? Ochii. Incontestabil, punctele forte ale romanului constau în descrierile ochilor lui – adevărate poeme închinate privirii. „Sunt aproape de privirea lui. Ochii n-au culoare, au numai putere. Sunt oblici, tăiaţi sinuos, îi ţine abia deschişi, dar sunt extraordinar de importanţi” (p. 24).

Totuşi, caracterul real al eroului nu-l vom cunoaşte niciodată, fiindcă predomină perspectiva totalitară a Anei şi verbiajul ei abstract, derutant. Personajele o secondează în aceeaşi manieră neclară. Din vagi, aleatorii pasaje, deducem doar că s-ar putea ca Ana să-i interpreteze greşit, cel puţin parţial, reacţiile. Frapează, oricum, totala renunţare a lui Ara în favoarea vocaţiei sale, fiindcă are un ţel hotărât în viaţă: vindecarea pacienţilor. În rest, nu e conştient aproape de nimic, încât mizeria vieţii adoptate îi semnifică, până la un punct, ascetismul. Ana nu înţelege. Drumul lui e limpede, pe când al ei ascunde o bună doză de veleitarism. Realitatea crudă îi punctează statutul de întreţinută a lui Filip, încât postura ei de judecător al vieţii altora nu are temeinicie. Luxul descris de ea drept dogmă, probă de moralitate şi standard al vieţii (şi, inclusiv, drept criteriu de judecare a lui Ara), se poate prăbuşi oricând.

Romanul se doreşte a fi unul închinat inimii –, dar Ana nu reuşeşte să reliefeze decât o inimă feminină, atentă îndeosebi la exteriorul lucrurilor. Faptul nu ar supăra într-un roman fără pretenţii iniţiatice, aici însă deranjează. Lipsită de simţ psihologic, ea interpretează capricios gesturile lui Ara, iar optica romanescă îngustă nu ne va permite să ştim şi părerea sau trăirile lui reale. Maeştrii spirituali şi Biblia vorbesc despre inima spirituală, centrul transcendent al fiinţei, nesuprapus organului fizic. Ana însă trăieşte încă în virtutea imboldurilor inimii omeneşti, obscure. Cu toate acestea, referirile la inimă fac parte, printr-o anume ambiguitate benefică, din arsenalul limbajului specific stărilor subtile, unul din atuurile autoarei: „Închid ochii, inima mea are o mângâiere dulce” (p. 51). În prelungirea ei, un motiv important îl reprezintă forţa iluziei, numită de eroină realitatea iluziei. Despre preeminenţa ei vorbeşte cu cel mai mare patos şi mult mai convingător decât despre absolutul pur. Eroina îşi produce singură suferinţele, le înscenează, iar viaţa ei, o piesă de teatru, exercită efecte letale, nocive oricum, asupra celor din jur. Marta, confidenta abuzată afectiv până la surmenare, îşi ia trei zile de concediu medical tot ascultând-o, iar un copac moare de greutatea durerii ei transferate lui.

Sentimentele îi sunt amestecate. Omul o atrage sau puterea lui? Pasiunea e împletită cu o dorinţă profesională, substitut al sentimentului. „Vreau mai întâi să ştiu cum lucrează. Lucrează cu o facilitate uluitoare!” (p. 15). Apoi afirmă că vrea să trăiască sub privirea lui Ara zilele ce-i mai sunt date pe pământ, spre a primi iniţierea. Când el adoarme, obosit, la ea acasă, îi studiază inima, respiraţia: „inima bate rar, tare şi liniştită. Nu respiră timp de 50 de secunde” (p. 112). Nu e o atitudine de îndrăgostită, mai ales că îşi trădează supărarea egoistă că el „doarme ca un om singur”, fără să-i pese de ea! Ulterior, el avea să spună cât de fericit era, prin iubire, de aceea la ea acasă dormea adânc şi căpăta forţă vindecătoare. Somnul lui, studiat de ea la rece precum ar face-o unul preocupat să „fure meserie”, este cel al unui om pătruns de iubire, dar ea nu înţelege (p. 196).

În aceeaşi notă grotescă, de un umor involuntar, se petrece întâlnirea lui Filip cu Ara, în casa eroinei. „E amantul meu”, îi spune Ana lui Filip. Filip îl priveşte pe doctor. „Ara Surenian, monstruos de gras, dormea liniştit pe canapea. Dormea? Hainele lui maron, acul de cravată erau de un desăvârşit prost-gust” (p. 146). Filip e dezgustat: „imaginea ta era… pură pentru mine şi mi-ar fi plăcut să rămână aşa!” (p. 147). „Eşti o deziluzie periculoasă”.

Romanul tratează, confuz, când despre iubirea terestră, când despre cea, improbabilă, dintre maestru şi discipol sau despre dorinţa de a scăpa de obsesia sexului. Ciprian, sosit în vizită, susţine că Ara e bolnav, căci nu lucrează cu centrul inimii, ci cu plexul solar. Nu prin empatie, aşadar, ci prin acţiuni exercitate în forţă asupra suferinzilor. În acest moment, ca şi anterior, romanul e pândit de primejdia de a cădea în tehnicism. Un roman despre tehnici meditative nu ar promite prea mult în ordine estetică şi, din fericire, nu se insistă în direcţia respectivă.

Numeroasele oscilaţii de simţire şi raţionament ale eroinei reflectă ebuliţia unui haos interior, sugerat deopotrivă prin ineficienţa şi intersectarea stihiilor: ceaţa şi focul conlucrează spre a crea dezordine. Ana îşi recunoaşte, de altfel, indecizia lăuntrică, îşi simte eul scindat: între „cea adevărată” şi „cea plină de slăbiciuni efemere” – „între ele este încă spaţiu, încă alte gânduri, alte aşteptări, alte slăbiciuni. Nu am puterea dăruirii totale” (p. 50). Vrea să fie „ascetă” şi „nu singură”, simultan, şi crede că a găsit omul potrivit (p. 51). Îşi creează singură legătura (în sens de sclavie afectivă) cu medicul. Îşi dă însă o foarte mare importanţă, de actriţă pe scenă, întrun rol principal, la antipodul vieţii spirituale. Ara îi spune la un moment dat, cu nemulţumire, şi pe bună dreptate, că se crede perfectă, fără justificare. Nu observă că el o vindecă. Protagonistul romanului, ego-ul ei foarte puternic, voalează dorinţa sinceră de nimicire a sinelui individual (Ananda Coomaraswami aminteşte, în acest sens, spusele lui Hristos: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte… sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” – Nimicirea de sine, Ed. Herald, 2005, p. 19, o carte exemplară, între multele dedicate acestui subiect), presupusă de veritabila spiritualitate. Eul scindat, alunecă tor, al eroinei duce la coexistenţa surprinzătoare a două judecăţi diametral opuse, emise, abrupt, la scurtă distanţă. Două crezuri disjuncte se bat cap în cap, cel lumesc şi cel jinduit, cu bătaie metafizică: „Ştiu ce este eternitatea. Am simţit-o. Îi cunosc gustul. Toţi trăim în eternitate, dar puţini ştiu. Eu ştiu. Eu ştiu” (p. 250) şi opusul: „Nu pot crede că viaţa a fost creată ca s-o renegăm. Pustiul, izolarea, aşteptarea vieţii de Apoi ca împlinire este o sinucidere, o trădare faţă de creaţia eternă a vieţii” (p. 248). Ana nu şi-a transmutat eul individual, are doar intuiţia intermitentă a trăirii interioare.

Nesiguranţa, dualitatea obscurizând nondualitatea acceptată anterior solicită un public. Personajele o sfă- tuiesc în fel şi chip, eroina apelează la ele ca la un auditoriu monden, totodată cu un rol de raisonneur. Mulţi îşi spun părerea despre Ara Surenian. Ella Dima: „Într-un fel, e un monstru!” (p. 30). Marta ia chip de sfetnic creditabil şi îndeamnă la moralitate, la prudenţă, în cuvinte neconcesive: „Nu te mai duce acolo. E poate clipa când poţi încă alege”. Dar, după un timp, sfaturile ei, diametral opuse, vizează permanentizarea relaţiei. Denigrarea lui Ara, sistematică, determină descrierea lui în culori nefavorabile

„L-am văzut pe Marele Vrăjitor, călăul meu” (p. 162). Portretizările catastrofice nu conving, pentru că alternează cu altele encomiastice: altădată, Ana declară că Ara îi este iubitul arhetipal, unicul din toate veacurile. Prin comparaţie cu el, Filip e un înger şi atât. Cititorul nu are cum să efectueze verificarea celor spuse de unica deţinătoare a perspectivei narative.

Are impresia că Ara nu crede că e bolnavă. Dar el suferă de fapt şi o vindecă, iar spusele inadecvate şi le declară sugestionate de Ciprian, oponentul său ocult. În cele din urmă, el o iartă pentru pretinsul păcat din prima viaţă comună evocată şi, după toate aparenţele, iubitor, o cheamă la o conferinţă, bucuros. O deranjează însă că nu este invitată doar ea, iar reuniunea are loc la un restaurant, unul de mâna a doua. „Lipsa de stil” a lui Ara continuă să o deranjeze la culme: „Tacâmuri de cea mai proastă calitate, farfurii mediocre cu ridichi, ceapă, pâine”.

Ana imploră despătimirea. Afirmă a-i fi iubit fiinţa, aceeaşi în întruchipările de Pontif, Vrăjitor şi Vindecător. Îşi aduce aminte de cerinţele nimicirii de sine: „Inima mea trebuie să asiste la propria ei moarte pământească” (p. 257). Ana crede că s-a desprins, în fine, de iluzia dragostei, „această îngrozitoare iluzie, îngrozitoare sclavie a dragostei pentru un om” (p. 258). Cu toate acestea, din punct de vedere spiritual iubirea este o lucrare interioară, încât nu presupune prezenţă sau absenţă. Despărţirea eroilor vizează neperpetuarea iubirii lor în planul fizic.

Ultima întrevedere cu Ara are vrajă poetică, deşi inadecvarea persistă, odată cu schiţarea unei înfruntări de forţe. El se poartă cu nobleţe, afirmă, emoţionat, că pentru el iubirea are loc odată pentru totdeauna şi că ia tulburarea ei asupra sa. Iubirea dintre cei doi protagonişti atât de aparte în ordinea omenescului se conturează crud ca o simplă posibilitate distrusă.

Voluntar sau nu, Pontiful se constituie într-o naraţiune elocventă despre dezastrul datorat neputinţei comunicării, obstrucţionată de ocultismele suprapuse în chip baroc realităţii fireşti. Cartea tratează, fundamental, despre imposibilitatea iubirii, pesemne de ambele părţi. Eroina crede că Ara doreşte doar să o supună, că face pase de la distanţă, ca să o domine, pe când ea îi oferise mult mai mult – iubirea adevărată. Totuşi, nu e deloc sigur că lucrurile stau aşa, Ana interpretează unele lucruri după bunul plac.

În final, Ara susţine că a iubit-o cu adevărat şi pare sincer. Există în roman două momente intense când el, deşi nu a plâns niciodată în viaţă, nici măcar la moartea mamei, are lacrimi de iubire pe obraz. La un moment dat, cei doi experimentează împreună un moment de „răpire” suprasenzorială. Suntem liberi să presupunem că fiecare se mişca pe un coridor psihologic inaccesibil celuilalt. Ara, în orice caz, îşi păstrează misterul, deţine până la capăt o personalitate invizibilă Anei. Ego-ul ei, atotputernic, nu-i înţelege de fapt situaţia de familie, delicateţea cuvenită soţiei care îl aştepta de cincisprezece ani în Armenia. El sugerase că e nevoie de răbdare, că doreşte să afle un moment potrivit pentru ingrata mărturisire. Detaşarea de iubit, în cazul Anei, vizează eliberarea de sclavia amoroasă, dar nu învederează sentimentul genuin, posibil şi fără legătura fizică. Dureroasă şi teatrală, despărţirea celor doi sugerează prevalenţa, între ei, a iubirii înţelese fizic. Prin nimic eroii aceştia supraumani nu se dovedesc a fi fost superiori oamenilor obişnuiţi.

Naraţiunea oscilantă instaurează un fel de irealitate, de nor alterând perspective, semnificaţii; gesturi; acţiunile devin nesigure, inconsistente. Marta afirmă la un moment dat: „De unde ştii că dragostea ta pentru el n-a fost decît numai hipnoză, cu nimic real din ce ţi-ai închipuit tu?” – presupunere aptă a fi extinsă la întregul roman, devenit o masă alunecătoare de senzaţii, presupuneri, trăiri laxe, în lipsa coagulării vreunei certitudini. Ambii protagonişti, versaţi în planul supranormal al psihismului, nu dovedesc nicidecum superioritatea aşteptată, graţie priceperilor lor cu totul speciale. Iubirea adevă- rată, absentă, îşi păstrează, prin contrast, valoarea: nu există un substitut al ei şi nici măcar elanurile spirituale nu o pot înlocui – în esenţă, spiritualitatea şi dragostea converg.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara