Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
pornind de la ironie de Gheorghe Grigurcu

Horia Gârbea: celălalt ţărm, Ed. Neuma, 2017, 72 p.

avînd o fibră de umorist, Horia Gârbea îşi instrumentează prea adesea creaţia poetică cu ajutorul ironiei. Modalitatea ironică are două feţe: E contestare sastisită, refuz dezabuzat, dar şi prospeţime, ingeniozitate, acces la ficţiune. Dispoziţii contrarii aflate într-un singur act expresiv. Iată întîia ipostază adusă în prim plan, cînd totul pare deja făcut, circumscris sieşi, faptele vieţii rulînd repetitiv: „în fiecare zi/ mă apuc de altceva/ şi după o vreme/ mă trezesc făcînd/ acelaşi lucru// dacă sapi într-o grădină/ zece fîntîni/ vei bea din toate/ aceeaşi apă// dacă săruţi toate/ femeile dintr-un oraş/ vei avea pe buze/ acelaşi gust de var uscat/ al zidurilor/ care întineresc primăvara/ sub iederă// cum poate crede cineva/ că îmbătrînind te apropii/ de înţelepciune/ cînd zilele cu ceaţă/ trec întocmai/ cu cele reci şi stinghere// în fiecare zi/ mă apuc de altceva/ şi după o vreme/mă trezesc făcînd/ acelaşi lucru“ (în oricare zi). Trezirea din aparenta inerţie se produce lent, cu presimţiri extatice ale întregului ce ar putea fi recuperat, dar nu fără alte momente ale decepţionantei recăderi. Subiectul îşi „încearcă“ revenirea vîrînd fise într-un telefon uzat şi lovind cu pumnul aparatul îndărătnic. Să fie oare acesta rezultatul operaţiei sau are loc chiar o contactare a misterului însuşi? Intervine un suspans tensionat: „tîrziu începeam să strigăm/ în telefon/ nici nu mai băgam fise/ doar strigam/ siguri că ne aude/ cineva dar tace/ ne ascultă şi tace“ (încercarea). Stimulat de haloul incertitudinii, poetul înaintează în direcţia unor imagini plutitoare, a unor cutezătoare dematerializări, sugerînd contactul cu absolutul afectiv. Dorind a vindeca suferinţa, inventează un ceas mai strălucitor decît luna, vizibil exclusiv pentru cei ce-şi aşteaptă iubita într-o seară de septembrie. Chiar dacă cedează mecanismul dubios al aparatului, va supravieţui timpul pe care acesta a izbutit a-l întrupa: „iar dacă şi ceasul/ va dispărea/ va rămîne timpul său/ luminos/ timpul său/ din oţel argintiu“ (cum trece vremea). Dar sarcasmul revine neliniştitor în accepţia unor înfăţişări monstruoase, scontînd pe un absurd care nu părăseşte complet portativul logicii, interogînd şi interogîndu-se. Un absurd oarecum „disciplinat“, care nu plonjează în indiferenţa faţă de existenţial, ci, într-un fel, încearcă a consola existenţialul: „cînd vom ajunge/ la marginile mării/ şi dumnezeu ne va privi/ ca pe nişte şcolari întîrziaţi/ va pune îngerul/ să ne întrebe/ unde aţi zăbovit/ pentru ce rănile/ acestea din palmele voastre/ că doar/ nu aţi mers în mîini// o să răspundem că/ ne-am prefăcut/ în păianjeni/ că opt/ picioare ne-au crescut/ prin credinţă/ ca să ajungem/ de patru ori mai iute/ la ţărmul fierbinte/ unde ne aştepta/ mila lui ca o mare/ fără nici o cută“ (celălalt ţărm). Treptat ironia se topeşte într-o dispoziţie ce nu exclude uimirea în faţa incognoscibilului care poate răsări de oriunde, căruia, prin forţa lucrurilor, i se dă ultimul cuvînt. Iniţial suspicios, subiectul pare a ceda unei emoţii induse de prea posibila transcendenţă. Umblînd printr-un oraş în care e covîrşit de mulţimea străzilor anoste, de clădirile identice, de oamenii care vorbesc o limbă necunoscută lui, autorul izbuteşte a-şi converti deruta într-o discretă orientare mistică. Nu fără a-şi antrena îngerul în dificultatea proprie: „e atît de bine/ cînd caut o biserică ştiută/ dintr-un oraş cunoscut/ şi cînd n-o găsesc dar sunt sigur/ că îngerul meu/ s-a rătăcit şi el odată cu mine“ (atunci – în ianuarie). Absurdul începe a se arăta mizericordios, înclinat la rîndu-i spre acceptarea miracolului. Intervine un personaj straniu, un ceasornicar pe care temporalitatea nu-l atinge: „Am observat ceva bizar/ Privindu-l pe ceasornicar:/ Mă uit la frunte şi la deşte/ Şi văd că nu îmbătrîneşte,/ Iar fiecare rid la el/ De trei decenii e la fel“ (Necunoscutul) Efectul relaţiei cu acesta se răsfrînge şi asupra clientului său, cum un reflex dinspre Portretul lui Dorian Gray: „Dar, lucru neobişnuit,/ De cînd îl caut, negreşit/ O dată-n an, cum am vorbit,/ Nici eu n-am mai îmbătrînit./ Oglindan orice dimineaţă,/ Parcă-mi arat-aceeaşi faţă.// Ieri, răsfoind nişte ziare,/ Văd că nevastă-mea tresare/ Şi-mi zice, arătînd ziarul:/ Vezi? A murit ceasornicarul“ (Ceasornicarul). Neuitînd a se lua peste picior cum o formă de metanoia, cînd se strecoară în biserică, nădăjduind că nimeni din „ceata cerească“ nul va recunoaşte, bardul priveşte tot mai insistent dincolo de zeflemea. Intuind un observator metafizic care cuprinde totul în absolutul privirii sale: „mau întrebat/ acest briceag/ această lingură/ uitate în grădină/ ce pot să însemne pentru tine/ ştii bine/ sunt două/ obiecte banale/ ce pot fi/ bărbatul îndrăgostit/ şi femeia care-l refuză// m-am întrebat şi eu/ mi-am răspuns că/ lama cuţitului/ desparte viaţa de moarte/ iar lingura este doar/ sapa improvizată/ cu care o adolescentă/ sîngerînd pentru prima dată/ îşi îngroapă/ cea din urmă păpuşă// dar al treilea/ cel care-i priveşte de sus/ cel care ştie unde/ se vor întîlni şi de ce/ se vor despărţi/ acela unde se află?// oriunde veţi găsi/ murdare de pămînt/ un biet briceag/ o sărmană lingură/ veţi şti că nu/ sunt doar două/ şi că al treilea/ nemişcat/ le priveşte“ (voi afla pînă la vară de ce). Mai apropiat decît de un Marin Sorescu cu care s-a văzut asemuit, Horia Gârbea se află, în impresia noastră, de un Dino Buzzati (a se lua în considerare mai cu seamă ultimul text al volumului, Fortăreaţa, înscenînd o fantasmatică mişcare de trupe în regimul unui absurd temperat, precum în Deşertul tătarilor).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara