Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Pornind de la un vis de Constantin Abăluţă

Eram mai mulţi undeva într-o cameră şi-l ascultam pe Nichita care recita cel mai recent poem al său. Poetul era entuziasmat, recita cu patos un text lung, care ne captase. Îmi ziceam că datorită râvnei metodice cu care aborda, rând pe rând, toate problemele umanului poate fi un poem comandat. Totuşi, prin suflu, sinceritate şi înălţimea tonului amintea de cantatele lui Elytis ori de generozitatea lui Whitman.
În a doua secvenţă a visului eram numai eu şi Nichita. Traversam amândoi un spaţiu larg, nedefinit, poate înspre şosea, la începutul unui parc, se vedeau arcade şi lumini ce le subliniau. Era spre seară. Bătea vântul unui anotimp neprecizat. Nichita mergea cu paşi largi şi-mi spunea, oarecum mirat, oarecum amintitor: Vezi! Vezi!arătând cu degetul undeva în văzduh, de unde într-adevăr se auzea o voce (poate chiar a lui însuşi) continuând să recite poemul din secvenţa întâi a visului.

*

Era noaptea de 2 spre 3 septembrie. M-am trezit şi mi-am notat în câteva cuvinte visul. Mi-am dat seama că el ilustrează încă negândite păreri critice apropo de opera bardului. Da, un poem cumva comandat, o supunere la obiect i-ar fi trebuit lui Nichita. Un fel de argheziană Cântare omului, dar cu armele sincerităţii celor doi mari poeţi pomeniţi mai sus, ori, mai aproape de noi, măcar cu acea sinceritate naivă a lui Evtuşenko.

Cred că, de fapt, poeziei lui Nichita îi lipsea funciarmente generozitatea. Generozitate care la Labiş, de exemplu, respira prin toţi porii versurilor sale. Ipoteza că Nichita îşi consumase toată generozitatea în viaţa propriuzisă prin cercul tot mai mare de prieteni, cunoştinţe, admiratori - nu este atât de iraţională pe cât ar părea la prima vedere. Şi de altfel, poate că era încredinţat că poemul trebuie să fie numai puternic şi neaşteptat, să te lovească în plex cu ideile lui, şi să- ţi modeleze într-un fel anume exclusiv imaginaţia. De aici mulţimea de poeme cu aer filosofic, dar cu slabe aderenţe la arealul palpabil al vieţii noastre de zi cu zi. Însăşi viziunea sentimentelor era la Nichita destul de rece şi se desfăşura ca o mirobolantă sarabandă aeriană, ca un vis cosmicizant. Undear mai fi fost loc pentru umilinţă şi slavă netrucate, pentru nesiguranţa ce ne bântuie la toate vârstele? Poetul necuvintelor era prea sigur pe sine. Ceva între zeu, înţelept cu formulări memorabil-trăznite, ori conducător victorios. Omul Nichita, cu vicii şi neîmpliniri, nu se vede decât rareori în poezie. Aportul lui existenţial este observabil abia în câteva poeme inspirate de iubirea lui pentru Gabriela Melinescu. Unul dintre ele, de mare profunzime (cel cu părul negru al femeii întins de la uşă pân’ la pat ca o punte salvatoare aruncată bărbatului iubit), pus şi pe muzică, este un model de adecvare şi stranietate, iar imaginea creată este de-o simplitate cu adevărat cathartică. Nu mă pot opri să nu citez refrenul: „Părul negru ea-şi întinde/ de la uşă pân”la pat / să nu-şi greşească bărbatul / drumul lui predestinat”. Catrenul acesta, abia el, ilustrează cu maximă economie de mijloace, ceea ce eu aş numi intimitate cosmică, această oximoronică stare ce se crează între fiinţele atinse de fulgerul iubirii. Dacă Nichita ar fi perceput drept benefică această dualitate şi şi-ar fi temperat vocea de cap (”un dans al gândurilor / un dans al ideilor / suitorul mişcărilor dans”), făcând loc măcar din când în când, ca o contrapondere absolut necesară, vocii de piept, tenorul liric ar fi devenit imbatabil, cosmic şi uman în acelaşi timp iar opera lui atât de întinsă ar fi fost scutită de controversele ultimelor decenii.

Nici un critic responsabil nu neagă importanţa apariţiei lui Nichita în literatura română şi nici, desigur, corolarul zgomotos al epigonismului scizipar ce continuă uneori până azi. Dintre numele ce au preluat întradevă r cu folos experienţa lui nu cunosc decât două. În ordine cronologică şi afectivă, prima este Gabriela Melinescu, poetă talentată şi inteligentă care ştia că a scrie despre ceea ce nu cunoşti bine echivalează cu a te arunca în prăpastie fără aripile necesare. Aşa că poezia ei se limita, nu fără un anume orgoliu zglobiu, la experienţele copilăriei şi adolescenţei, la primele impulsuri erotice înregistrate în joacă, etc. Invenţiile formale şi abstracţiunile lui Nichita i-au căzut bine devenind în poemele ei misterioase semne ontologice. E drept că registrul mitologizant al poemelor lui Dylan Thomas (traduse prin anii ’70, întro frumoasă ediţie bilingvă, de către subsemnatul) au contribuit şi ele la formarea vocii complexe a poetei care a devenit cu timpul şi o interesantă romancieră. Iar al doilea nume este Ion Stratan, poetul care l-a preluat pe Nichita adăugându-i carne şi sânge, ludicitate, angoasă, bizarerie comportamentală, cu alte cuvinte apropiere de omul viu al clipei trăite.

Şi fiindcă am pornit de la un vis, cred că e cazul să spun şi că poemul rostit acolo de Nichita mi-a sugerat – ca o cugetare ce făcea parte chiar din acel vis în care nu se rosteau cuvinte – ideea că bardul teoremelor cosmice şi-a schimbat mult poetica. Îmi aduc aminte că bucuria mea era intensă, palpitantă, dezinteresată. Şi, dacă vrem să luăm ca premonitor (în contumacie) acest vis, cum Nichita a dispărut la 50 de ani, nimic nu exclude ipoteza că, dacă ar mai fi trăit, chiar ar fi reuşit să facă saltul din vis, adică instituirea unui sistem mai simplu, mai suplu şi mai generos de semne lirice. Credem că ultimul său volum antum, „Noduri şi semne” (1982), în special ciclul omonim, prin scurtimea textelor, temperarea emfazei oratorice în favoarea unei anume interiorizări – deşi eteroclitul situaţiilor mima încă dezbaterea „filosofică” aridă din primele sale volume – prevestea poate o oarecare schimbare. Poetul nu mai era Jupiter tonans, tonul vocii sale nu mai zguduia bolţile, firescul dicţiei te făcea să crezi că discursul permite oricând o replică, neinstituindu-se drept adevăr absolut.

De altfel, nu puţini sunt poeţii care la vârste înaintate au găsit cu cale să-şi regândească substanţial atitudinea faţă de realul sensibil şi să-şi ajusteze în consecinţă versurile. Atâta viaţă împrejurul tău şi tu – tocmai tu, Poetul – să treci nepăsător pe lângă ea? Afirmam în Prefaţa la „Poezia română după proletcultism (antologie comentată)”, Ex Ponto, 2000, că după 1990 mulţi poeţi şiau revizuit întrucâtva inspiraţia şi mijloacele poetice, coborând din turnul de fildeş şi vorbind despre om cu cuvinte nesofisticate. Trebuie că vor fi realizat, fiecare în felul lui, că acum, în noile condiţii, încifrarea esopică la mare vogă pe timpul cenzurii devenea caducă, de nu cumva rizibilă. Aşadar nu-i de mirare că multe din sofisticările şi intelectualismele din chiar propriile mele poezii au dispărut treptat şi ele, şi că abia în 1996, la 58 de ani, scriam volumul „Drumul furnicilor”, cel care a marcat o radicală schimbare a poeticii, instantaneu observată de critică şi, în aplauze prelungite, fiind trecut cu arme şi bagaje din tabăra suprarealiştilor în cea a minimaliştilor. Aşadar, nu mă îndoiesc că dacă Nichita ar fi apucat libertatea, atitudinea lui faţă de poezie ar fi fost alta. Şi, desigur, dacă Labiş ar fi depăşit epoca stalinistă şi ar fi prins mini-liberalizarea şi destinul lui poetic s-ar fi schimbat. Acel „N-a fost să fie” noician se pare însă că bântuie în Cultura Română. Nu mă pot abţine să adaug aici (întristându-mă o dată în plus) numele lui A. E. Baconsky, primul meu model literar, cel care în ultimul său volum, din păcate postum, „Corabia lui Sebastian”, 1978, scris la Berlin, instituia, pe paginile faţă-n faţă ale cărţii un dialog sui-generis între poem şi contraponderea lui în întâmplările stradale transcrise cu nerv reportericesc şi într-o regală dispoziţie cinică. E de ajuns să amintesc aici capitolul XXVII în care un câine mic şi negru aleargă după un petec de ziar care e dus de vânt, iar tipăritura ajungând lângă picioarele poetului, acesta o ridică şi, în lătratul furios al câinelui, începe să citească ştirea senzaţională. Însă, vai, el nu va afla niciodată deznodământul căci, deşi „Au fost alertaţi editorul şi lectorii principali. A venit desigur şi poliţia. Şi farmacistul editurii. Erau aşteptaţi dintr-o clipă într-alta şi eseiştii. Când în sfârşit sosiră... aici textul se întrerupea. Ajunsesem la marginea ruptă a bucăţii de ziar.”

Poate că la ora aceea a poeziei noastre aceste mici şi insolite oglinzi de proză în care se privea fiecare poem să fi fost considerate cumva abuzive, uzurpatoare neîndreptăţite. Afirm însă cu tărie că la ora de faţă instantaneul cotidian îşi capătă plenar valoarea liric-simbolică pe care autorul – excelent cunoscător şi traducător al poeziei lumii – trebuie să fi mizat din moment ce l-a introdus programatic în materia cărţii.

Lirismul involuntar, adus la suprafaţă de hazardul întâlnirilor cotidiene, asta este ceea ce-i lipsea lui Nichita. Viaţa neştiută a străzii, a naturii, umilă, sincopată, ademenitoare, veninoasă, pune adeseori în umbră peripeţiile lumilor cerebrale. „Floare/ mai frumoasă ca o idee / fiindcă tu laşi şi iarba să crească alături” spunea prin anii optezeci unul din poeţii mei preferaţi, francezul Carl Norac. Poemul din care am desprins citatul se numeşte „Eternitate neintenţionată” şi sugerează perfect natura relaţiei realitate/ creaţie. Care este una în egală măsură volatilă (clipa, simţurile, fugitivul hazardului) şi statornică (perenitatea ideilor).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara