Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Portret al artistului la maturitate de Marina Constantinescu


Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov:
„Absint”
de Magda Fertacz

Traducerea: Luiza Săvescu.
Regia: Claudiu Goga.
Scenografia: Lia Dogaru.
Distribuţia: Iulia Popescu, Viorica Geantă-Chelbea, Mihai Bica, Marius Cordoş, Demis Muraru, Ciprian Mistreanu.

În desenul timpului prezent, puţini dintre noi îşi mai urmăresc un program interior, un demers stabilit de comun acord cu sinele, elaborat, flexibil, dinamic.

Ceea ce ţine de un moment sau de altul se arată a fi mai degrabă un context, o presiune a exteriorului, şi nu a intimităţii. Trăim mai repede în ritmul alert al dorinţei de ascensiune, de vizibilitate, de succes decît în armonie cu ritmul interior. Din care nu sînt excluse coordonatele menţionate, dar care nu sînt prioritatea absolută, ci consecinţa devenirii personale. Construcţiile artistice de orice fel sînt consistente şi durabile dacă au o bază solidă în interiorul fiinţei. Creatorul are anvergură, cred, dacă este în armonie cu el însuşi. Se întîmplă să observăm festele unui caracter sau altul, să ne întristăm cînd moralitatea nu însoţeşte performanţa unui scriitor, a unui regizor şi tot aşa. Importantă este, însă, relaţia acestuia complexă cu el, cu intimitatea personală şi cea a creaţiei şi cum funcţionează raportul acesta, dincolo de susţinere şi de motivaţia artistică. De exemplu, cînd scriitorul Günter Grass a fost atacat şi devoalat ca simpatizant al nazismului, opera lui genială nu a fost cutremurată şi pentru că vocea interioară îşi asumase abaterile din tinereţea primă. Găsesc că este fundamental acest raport cu propriul eu în destinul unui creator ce contează în timp şi peste timp.
M-am gîndit mult la ce înseamnă un artist ca regizorul Claudiu Goga pentru timpul meu. Un artist pe care îl ştiu de la începutul drumului său, şi pe care îl descopăr mereu, cu bucurie, în mii de nuanţe. Profesionale şi umane. Inteligent, cultivat, profund, hipersensibil, interiorizat, taciturn, Claudiu Goga merge pe un drum asumat. Un drum pe care găseşti sensul gesturilor, esenţa gîndurilor, atenţia faţă de problemele societăţii, reacţia lui, întîlneşti atitudine, opinie, direcţie, o ţesătură artistică mult mai strălucitoare decît ar părea la o privire superficială, încărcată cu numele artiştilor cu care a lucrat, cu care revine, mereu, ca să nască evoluţia tuturor, ca să funcţioneze conceptul de „trupă”. Întîlneşti un artist implicat. În arta lui, în timp, în arta actorului. Un lucru rar... Fiecare text pe care şi-l alege vorbeşte limpede despre opţiunea lui. Dacă eşti atent şi te interesează, poţi să-i descoperi personalitatea, vocile interioare, neliniştile, frămîntarea. Nu am să uit maturitatea şi coerenţa cu care şi-a apărat, demult, un spectacol de la Braşov pe o temă încă vulnerabilă la noi: vinovăţii şi vinovaţi. Discursul lui elibera preocuparea profundă faţă de om. Omul angrenat în mecanismul complicat al vieţii, al timpurilor. Părea singur în faţa altei generaţii, tributare unui sistem traumatizant. Am simţit atunci că legătura mea cu el devine una solidă. Fără prea multe cuvinte. Am simţit atunci că mă voi strădui să ating lumea lui şi să caut să înţeleg ceva din alcătuirea ei. I-am văzut cele mai multe dintre montări şi toate m-au atins, într-un fel sau altul. Urmărindu-l, mi se pare că regăsesc coordonate din personalitatea lui Alexandru Dabija de acum douăzeci de ani. Legătura cu un text ales atent – de multe ori pus pentru prima dată în circuitul teatral – pentru că doreşte să spună, chiar să spună ceva cu el şi prin el, legătura fascinantă cu actorii cu care lucrează, preţuindu-i, deturnîndu-i cu subtilitate de la ce ştiu mai bine, de la prejudecăţi, facil, comodităţi. Intimitatea lucrului. Tensiunile de tot felul. Accentele rebelului din el, prea puţin intuibil pentru că nu excelează în forme ale extrovertirii. Asumarea profundă a eu-lui, a relaţiei acestuia cu trecutul şi cu prezentul, cu istoria, cu eşecurile, cu vulnerabilităţile unor generaţii. Asta mi se pare formidabil! Regizorul Claudiu Goga conduce şi Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov. De mulţi ani. Un teatru cu tradiţie în peisajul nostru, cu actori mari, personalităţi distincte. Deşi montează peste tot, şi poate mult prea puţin în Bucureşti, regizorul-director-manager are grijă de trupă. De evoluţia actorilor, de ţinerea lor în priză, de motivarea lor strict artistică, singura care poate să reziste cu adevărat acum, în jungla supravieţuirii şi a disperărilor. La Braşov a invitat regizorii mari, nume, regizorii de pe val, din mode, solicitînd trupa pe multe registre. Specatcolele puse în scenă de el la Braşov au, parcă, o melodie aparte, o tandreţe anume faţă de locul acela, faţă de înţelegerea responsabilităţii, faţă de actorii cu care călătoreşte, aproape constant, într-o ficţiune sau alta.
Astă iarnă scriam despre un spectacol remarcabil, aproape nevăzut, lăsat deoparte din clasamente şi nominalizări, din analize, deşi se joacă în buricul capitalei noastre, deşi este, cu totul, sub semnul performanţei pure. Cină cu prieteni de David Margulies. Cerasela Iosifescu, Nadiana Sălăgean, Vlad Zamfirescu, Marius Cordoş. Patru actori minunaţi, două cupluri şi o mulţime de probleme din noi. După cîteva luni, am fost la Braşov. Spectacolul lui Claudiu Goga cu Absint, după textul polonezei Magda Fertacz, m-a atins profund. M-a tulburat pentru că în două ore am parcurs distanţe imense între abis şi zbor, între viaţă şi moarte, între esenţial şi derizoriu. Pentru că nu am avut „Solidaritea” şi asta nu se va recupera niciodată. Pentru că în scriitura românească nu există atenţie faţă de formele trecutului, faţă de schisma produsă în 1989 în fiecare dintre noi, rămaşi între lumi, între sisteme, victime şi călăi, între adevăr şi minciună. Aşa ambiguu cum este în unele locuri – şi cred că s-a lucrat mult, împreună cu traducătoarea Luiza Săvescu, pe anumite momente şi replici, şi rememorări de situaţii, de conflicte – piesa aceasta este scrisă de cineva născut în 1975. Cineva căruia îi pasă de unde vine şi încotro merge. Şi cum se face asta. Şi unde este fractura între generaţii, între discursul pompostriumfalist- mincinos din afara familiei şi discursul deviant, violent, excesiv, inhibant, plin de aberaţii comportamentale grave din interiorul familiei. O tînără, Karolina, protagonista textului scris de Magda Fertacz, încearcă să facă echilibristică, la mare înălţime, fără plasă, deasupra comunismului amputant schimbat cu un capitalism dobîndit, deasupra vidului emoţional şi existenţial al părinţilor, al ei, al timpului. Şi cade în gol. Se prăbuşeşte singură în moarte. Suicidul este, după mine, înfrîngerea absolută. Cu o forţă extraordinară, regizorul Claudiu Goga face ca piesa să devină un spectacol-manifest puternic. Despre căderea din noi. Despre istorie, comunism, familie, om. Şi merg împreună cu el, umăr lîngă umăr, cu o credinţă formidabilă, depăşindu-şi limite de orice fel, reglînd excese şi topind dificultăţi actorii Iulia Popescu (Karolina), Marius Cordoş (Aproape soţul), Viorica Geantă-Chelbea (Mama) şi Mihai Bica (Tatăl). Şi portretele, şi tablourile ies deopotrivă. Umorile şi visceralităţile alternează cu o inocenţă paralizantă, cu o duioşie a suferinţei pe care, în registre diferite, fiecare actor o poartă, o mărturiseşte, o duce ca pe o cruce. Toată povestea este plasată într-un spaţiu în care iluzia de vis, de aproape şi departe, de magie şi halucinaţie provocată de aburul tăriei sau al drogurilor, iluzia, deci, nu dispare nici o secundă. Scenografia Liei Dogare – poate una dintre cele mai emoţionante şi mai funcţionale din ce am văzut în ultima vreme – este dură şi poetică, în acelaşi timp. Ca şi textul, ca şi spectacolul. Este atît de subtilă şi are atît impact, pe durata întregului spectacol, încît te face, şi ea, prizonierul unor destine. Jocul între timpul real al acţiunii şi timpul recuperat prin nararea protagonistei este milimetric construit de Claudiu Goga şi de Lia Dogaru. Fiecare element al decorului, fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare relaţie are o argumentaţia formidabilă în spate. Şi firesc. Are profunzimi, nebunie şi enorm de multă poezie care să te facă să te doară şi mai mult, şi mai tare, strigătul înăbuşit al Karolinei, derapajul Mamei, brutalitatea Tatălui, escrocheria ieftină a Aproape soţului, hainele care vin parcă din cer ca să costumeze nişte marionete. La picioarele mele este catafalcul Karolinei. S-a sinucis în ziua nunţii. În spatele scenei, este o masă de nuntă şi de parastas. Între moarte şi viaţă este un cîmp de maci. Şi filtre care voalează realitatea şi augmentează starea de vis-coşmar. De oniric delirant. În toate şi peste toate este Karolina şi povestea ei. A celor care au crescut în normele unui sistem şi nu au fost învăţaţi să se adapteze altui sistem, altui cod, altei existenţe. Unui alt timp. Fragilitatea Karolinei aproape că exclude patologicul. Vorbeşte doar de jungla din jur. Cred că şi în acest spectacol, regizorul nu pune problema de cine şi cum scapă. Spectacolul acesta este o dezbatere dură şi emoţionantă despre ASUMARE. Pentru că, nu-i aşa, „viaţa doare”, scrie Karolina în paşaportul ei pentru dincolo.
În desenul timpului meu, artistul şi omul Claudiu Goga mă învaţă să privesc înapoi, să nu dau verdicte, să mă străduiesc să înţeleg ce este de înţeles, să preţuiesc prezentul cu toate visele şi durerile lui că să poată să fie un mîine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara