Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Portrete în mişcare de Simona-Grazia Dima

Ideea poetului Nicolae Coande, de a alcătui un volum din interviurile lui cu personalităţi culturale, interviuri apărute, la vremea lor, în paginile unui ziar craiovean, se dovedeşte a fi una salutară. Este foarte probabil că multe din aceste mărturii vor rămâne de referinţă, prin pregnanţa unor puncte de vedere exprimate. Este, desigur, şi meritul lui Nicolae Coande că intervievaţii săi răspund cu naturaleţe şi sinceritate. Singurul păcat al gazetarului-poet este (concesie făcută publicării la un ziar) o tendinţă uşor vulgarizatoare (limbajul este uneori prea apăsat, politizarea excesivă, iar viziunea tinde să fixeze rolul capodoperei într-un perimetru al reuşitei sociale, mai mult decât pe tărâmul unei împliniri spirituale). Păcat răscumpărat, în mare măsură, de credinţa poetului în valoare. într-un frumos cuvânt-înainte, de altfel, acesta lămureşte ordinea din volum a intervenţiilor, una subiectivă, în răspăr cu cea cronologică. Rezultă o galerie de portrete în mişcare, de individualităţi bine conturate, ideatic, ba chiar şi umoral, ale căror puncte de vedere nu se pot confunda.

Asistăm la un spectacol unde actanţii îşi spun replicile apoi pleacă, lăsând o mulţime de porţi deschise. Iată câteva secvenţe: după serenitatea aproape de sapienţial a Irinei Mavrodin, îl surprindem pe Al. Cistelecan într-o dispoziţie de o bonomie mornă şi o reîntâlnim pe Ana Blandiana în ipostaza de interlocutor apt să dezamorseze, cu pacienţă, pe un ton impersonal, potenţialul exploziv al oricărei întrebări. Nonconformistul Marin Mincu se înfăţişează şi ca om de litere în sensul propriu al cuvântului, adică de caleidoscop lingvistic, realcătuit mereu altfel: citindu-i afirmaţiile (din 2002) despre întâlnirea cu Eugen Ionescu la Paris, ne amintim fără voie confesiunile (ulterioare, dar apărute anterior) din "Vatra", unde, în termenii unei simpatice proze de suspans, istorisea modul fatidic în care multvisata întâlnire nu se petrecuse, de fapt, nicicând, zădărnicită, în opinia sa, de malversaţiunile Mariei-France, ca şi de mefienţa marelui dramaturg. înduioşătoare această pulsaţie a dorinţei, ce transformă visurile în realităţi fondatoare! Pentru George Popescu, distinsul cărturar craiovean, scrisul este o îndeletnicire suprem-angajantă: "nu-i un secret pentru cine scrie cu oarecare responsabilitate faptul că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este un pariu existenţial liminar, un fel de provocare, nu a morţii, cât a Sfârşitului (...) ca probă de Schimbare" (p. 116). Rigurosul Nichita Danilov are păreri tranşante: "în România, cărţile cunosc un circuit medieval, în interiorul cetăţii. Ca în vremuri ciumate" (p. 129). Deziluzionarea nu-l împiedică pe Petru Romoşan să fie un om de cultură dinamic, a cărui radicalitate discretă se plasează într-o empatică vecinătate cu exasperarea perfect articulată a regretatului Ion Stratan, în legătură cu "emfaza, aroganţa, dispreţul celor care manevrează cuvinte univoce, informaţionale, descrptive - faţă de cei care au ca mesaj nuanţa, metafora, sugestia ori muzicalitatea" (p. 139). Un model de raţionalitate fertilă (opus tendinţei autohtone de a mitiza excesiv şi nedefinit) este Vladimir Tismăneanu, una dintre cele mai substanţiale prezenţe ale cărţii. Impactul cu străinătatea a fost definitoriu şi în cazul lui Mircea Iorgulescu: "ceea ce m-a marcat pe mine a fost însă descoperirea directă, trăită, nu livrescă, a varietăţii practicilor, accepţiunilor şi ipocriziilor libertăţii în lumea liberă" (p. 197). Mărturiile lui Dieter Schlesak, dramatice, schiţează procesul formării unei conştiinţe umane şi literare. Aceeaşi luciditate la Horia-Roman Patapievici, în afirmarea clară a unei atitudini axiomatice: "sunt continuu dezamăgit şi iritat de ţara mea şi de poporul meu" (p. 231). Lui Mircea Dinescu îi place să se înfăţişeze ca ins pragmatic, întemeietor al unei gospodării grandioase, dar se manifestă, deopotrivă, şi ca intelectual lucid: "viaţa literară dinainte de ^89 a fost una importantă. (...) Trebuie, la rigoare, să recunosc faptul că acea critică literară a vremii a fost formidabilă" (p. 242). Mircea A. Diaconu îşi trăieşte menirea literară ca pe o aspiraţie spre absolut: "ceea ce putea să mă modifice întrucâtva nu era apariţia în sine a cărţii, ci scrierea, gândirea, facerea ei" (p. 258).

Un bun spirit investigativ, relativizant în sens superior, l-a inspirat pe Nicolae Coande să abordeze şi doi oameni de cultură străini: teatrologul John Elsom şi scriitorul-universitar Marco Luchesi (primul englez, al doilea brazilian), ale căror idei nuanţează, printr-un fericit contrapunct, exclusivismul unor trend-uri cu care ne-am obişnuit.

Sunt, acestea, crâmpeie dintr-un cortegiu al veritabililor profesionişti, prin care existenţa şi supravieţuirea capătă sens, într-o lume tensionată de tendinţe ambigui, de pofte anticulturale. Nu am avut deloc intenţia să facem o trecere în revistă a unor autori (fatalmente, i-am omis pe unii dintre ei, ale căror păreri ni s-au părut convergente cu profilurile lor deja fixate în mentalul public: Adrian Cioroianu, Vasile Baghiu, Gheorghe Grigurcu, Ion Bogdan Lefter, Dorin Tudoran, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Andrei Codrescu), ci doar să relevăm ceea ce constituie o percepţie liberă, proaspătă, neideologică şi astfel să atragem atenţia asupra unei cărţi ce merită a fi citită.