Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Portretul lui Dorian Gray de Liana Tugearu


Abordat pe larg în urmă cu câteva numere, în paginile acestei reviste, spectacolul Portretul lui Dorian Gray, de curând prezentat în premieră pe scena Teatrului Odeon, în dramatizarea după romanul lui Oscar Wilde şi regia lui Dragoş Golgoţiu, invită, în continuare, la tot felul de gânduri şi comentarii, alături de cele deja exprimate, gânduri şi comentarii pornite de astă dată cu precădere din unghiul de vedere al dansului. Acest lucru se datorează faptului că o parte însemnată a dramaturgiei spectacolului a fost încredinţată dansului şi că eroul principal, Dorian Gray, prinde contur, şi anume un contur pregnant, prin arta unui dansator, Răzvan Mazilu, care semnează şi coregrafia, în care mai sunt implicaţi şi alţi dansatori, debutanţi sau cu stagii îndelungate în arta dansului, respectiv elevii Oana Cojocaru şi Vlad Ilcenko şi Ioan Tugearu.

Formula cuplării dansului cu teatrul în acelaşi spectacol ar putea părea una deja cunoscută şi foarte răspândită, aceea de teatru-dans şi totuşi nu ei i se încadrează dramaturgia spectacolului, deoarece dansul şi teatrul nu-şi împrumută unul altuia mijloacele de expresie, ci evoluează în paralel, desigur pe aceleaşi coordonate şi către acelaşi înţeles final. Dar, mai important decât folosirea unei formule inedite este faptul că, prin ea, s-a reuşit creionarea cu succes a unui personaj atât de greu de prins şi de cuprins în indiferent ce formulă teatrală, personajul lui Dorian Gray, alias Oscar Wilde, cu tot ce implică el, cu "cinismul, superioritatea, maliţiozitatea, rasa personajului, structura lui labilă şi controversată, suferinţa, degradarea, farmecul şi povara lui Narcis şi a poetului cu Diavolul", cum arăta doamna Marina Constantinescu, în cronica de acum câteva săptămâni. Reuşita se datorează atât regizorului care a intuit cui trebuie să se adreseze cât şi celui care a reuşit să dea viaţă acestui personaj, gândindu-şi singur ţesătura coregrafică, ţinuta, atitudinile şi interpretându-le magistral, lui Răzvan Mazilu.

Tot în cronica amintită se arăta că primul act este mai echilibrat şi mai consistent decât cel de-al doilea. în primul act, în rama aurită şi supradimensionată a tabloului cu portretul lui Dorian Gray apare corpul genuin al tânărului Vlad Ilcenko, puţin implicat în scurte momente de mişcare şi tot în acest act se desfăşoară unele dintre cele mai reuşite momente coregrafice ale spectacolului, legate de dragostea lui Dorian Gray pentru foarte tânăra actriţă Sibyl Vanc, care abandonată se va sinucide apoi, personaj admirabil interpretat de Oana Cojocaru. Tânăra elevă a Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" este o revelaţie, unind talentul cu inteligenţa. Şi de astă dată, reuşita se datorează atât ochiului de regizor, nu numai de coregraf, a lui Răzvan Mazilu, care a ştiut să o găsească, cât şi micuţei artiste. Ea este singura dintre dansatori care se exprimă şi prin cuvânt, într-un mod la fel de firesc şi de expresiv, pe cât se exprima şi prin mişcare.

Cu mulţi ani în urmă, la un curs de coregrafie de la Iaşi, debutantul Răzvan Mazilu a prezentat o schiţă coregrafică, gândită şi interpretată de el, după Casa Bernardei Alba, schiţă care reducea întreaga piesă la esenţa şi la parfumul ei senzual şi dramatic, în acelaşi timp. Am avut atunci intuiţia că asist la debutul unui viitor interpret şi coregraf de marcă. Pe parcursul anilor l-am urmărit pe Răzvan Mazilu în multe piese în care a excelat ca interpret. Coregrafia lui din primul act al piesei cu Portretul lui Dorian Gray mi-a confirmat intuiţia de atunci şi în ceea ce priveşte calităţile sale de coregraf. Şi, ca să continui pe linia intuiţiilor, care urmează să fie confirmate sau nu, văd astăzi în tânăra Oana Cojocaru o artistă-interpretă de care vom mai auzi.

În ceea ce priveşte al doilea act al piesei discutate, el este într-adevăr prolix ca text şi scade mult ca dans. Duetul lui Dorian Gray-Răzvan Mazilu, rămas frumos şi tânăr, cu Dorian Gray din portretul care a acumulat în locul lui toate viciile sale, interpretat de Ioan Tugearu, este o schiţă pripită, fără greutatea şi extinderea necesară acestui punct nodal al piesei. Acest duet ar fi trebuit să fie contrapondere în registru dramatic a duetului liric cu Sibyl, din primul act şi prin greutatea lui să dea greutate întregului spectacol. Or, din păcate, aşteptăm ceva ce nu vine şi din partea artei coregrafice, căreia i s-a încredinţat atât de mult rost, în economia spectacolului.

În final, dincolo de toate reuşitele şi de unele lipsuri am vrea să ne oprim puţin asupra unui alt aspect al dansului din acest spectacol, şi anume asupra stilului acestuia. în actualul context de puternice lupte intestine din breasla dansului de la noi, între clasicieni, moderni şi contemporani, tot ce este reuşită în coregrafia spectacolului Portretul lui Dorian Gray spulberă practic conţinutul însuşi al acestei dispute. Răzvan Mazilu s-a folosit în egală măsură de un vocabular neoclasic, modern şi contemporan şi, subordonându-l intenţiilor sale, a făcut creaţie autentică, demonstrând, o dată în plus, un lucru care, din păcate, trebuie mereu subliniat la noi, că nici un stil nu este o garanţie a valorii şi că în orice stil pot apărea creaţii preţioase şi încărcate de sens.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara