Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Post-festum de Simona Vasilache


E, uneori, o asemănare ciudată între sfîrşeala de după banchet şi liniştea ce-i urmează unui naufragiu, între anumite pînze de Tizian şi de Géricault. Tristeţea reţinută a epuizării tuturor plăcerilor şi luciditatea care nu mai aşteaptă nimic sînt stări care trec una în alta, la limită, cînd din fostele lor tensiuni rămîne să primeze anecdota. Un astfel de chef bufonard, din cînd în cînd stropit cu apă rece, pe corabia nebunilor, unde conduce, bunăoară, vreun Calabacillas, descrie Ion Cristofor,"critipoet" echinoxist, în volumul de versuri Sărbătoare la ospiciu, publicat de curînd la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Este o poezie cu muze reci, scrisă parcă în urma bărcilor care pleacă definitiv, într-un stil amestecat, cînd înalt-sentenţios, cînd jucăuş-bagatelizant. Foloseşte, altfel spus, procedeul, drag uneori caricaturiştilor, de-a încadra feţe de azi în tablouri vechi şi celebre ce devin, aşa, deodată, caraghioase. Ion Cristofor mizează pe contrastele care dau, pînă la urmă, dependenţă reciprocă, ajustînd "canonicul" după cotidian şi invers. Contururile sînt, aproape întotdeauna, ale unor situaţii arhetipale sau, pentru cititorul de literatură, măcar validate cultural. "Pasta" cu care le umple este cea a Clujului tricolor, unde "azi e zi de sărbătoare/ Fanfara militară cîntă marşuri eroice în parc/ Toţi vom lua pastile roşu galben albastre", a jurnalelor de ştiri sau, mai ales, a măruntelor "accidente" personale, care au, întotdeauna, motivaţii mult mai nobile decît am putea crede. Descrie, în poezii scurte, cu titluri vag solemne, o lume a veşnic-repetabilului, a produselor de serie, în care Titanicul naufragiază în fiecare zi şi momentele "epocale" se consumă rapid, la o cină frugală, între două titluri de ziar. Volumul e un "raport de activitate", compus cu stîngăciile stilului aproape administrativ, de petiţie întîrziată, făcută din "cîteva datorii cîteva ticuri/ cîteva boli cîteva versuri/ cîteva drame provinciale." Ceva din vechile "ştiinţe inutile", din farmecul lor desuet, de mode care nu se mai poartă e păstrat în poeziile acestea scoase, altfel, mai mult din calculul exact al unui satiric: "elevi îndărătnici ce-au orbit/ cu cărţile-n braţe/ tomuri cu aurite cotoare/ cu semne ce nu ne-nvaţă măcar/ să ne stingem cu graţia/ cu nesfîrşita blîndeţe/ cu care mor trandafirii." Despre "bîlciul deşărtăciunilor" Ion Cristofor scrie voit ridicol, inadecvat, cu dese rupturi de nivel între scenele cu iz de cultură înaltă şi banalităţile nu o dată incredibile ale vieţii de zi cu zi. Există, în poeziile lui cu metafore risipite, uneori riscante, un cult al stilizării maxime, laolaltă cu grija de-a păstra şi ceva din "sucul" fermentat al notiţelor luate pe manşete. Fiindcă unei realităţi care şi-a ieşit din ţîţîni nu prea mai ai ce să-i faci, arma de referinţă tot autoironia rămîne, în genul umorului ardelenesc, ceva mai rece şi pe un ton de imputare: poetul, "un nebun ce pleacă la muncă o dată cu ciorile/ şi se întoarce seara tîrziu/ o dată cu cîrdul de ciori/ sărac ca toate jivinele ce trudesc/ ca toţi proştii din ţara asta/ ce n-au învăţat cu toate şcolile lor/ că cine munceşte nu are timp să cîştige." Este, chiar aceasta a derizoriului, a dozei de necesară, zilnică nebunie, o temă "disecată" academic, fără prea multă flexibilitate, cu treceri urmărite strîns între aluziile livreşti şi micile scene de prozaism (aproape) nevinovat. Ion Cristofor este, de fapt, adeptul rafinamentelor retro, al imaginilor neverosimile, ca în stampele de colecţie: "ochiul înfloreşte subit într-o lacrimă/ picurînd pe rîndurile unei scrisori." Se aud, fără mare efort, rimele interioare, alăturările de cuvinte "lucrate" în spirit post-simbolist.

Cobia faţă de prezent şi analiza "pe text" a cotidianului "subţire" sînt polii unei poezii nehotărîte, suferind chiar de o anume schizoidie, care mimează alternanţa de stări, de la extrema larmă la completa liniştire a nebuniei. "E timpul marilor ninsori", cînd se pun deoparte zăpezile pentru altădată. Întreg volumul e o "poemă finală", aşteptarea nedefinită a unui "măreţ viitor" sau, dimpotrivă, slăvirea stării de provizorat. "Umbra cîinelui este de cîine şi latră", funcţiile lucrurilor au fost acaparate de surogate, fericirea nefirească a unui organism anesteziat îşi face loc în infernul de mucava. Viaţa se reduce aici la o serie de prescripţii: "Să-ţi plăteşti impozitele/ Să-ţi faci cruce o dată cu tovarăşii/ Să-ţi ştergi nasul să-ţi cureţi ghetele de nămol/ Să-ţi iei seara pastilele de pe noptieră." Dincolo de ele începe nebunia. Este, însă, o nebunie instituţionalizată, inofensivă şi falsă, de-o extravaganţă perfect controlată. Nu sperie, nu incită, dar sfidează, în schimb, fără a putea fi sfidată, la rîndu-i: "Ce poţi să-i răspunzi nebunului / tu care tragi şi tragi din greu la plugul soarelui/ ieşit cu noaptea în cap la arat/ cu tot şirul fiilor tăi/ cu moşii şi strămoşii de-a valma/ cu oasele morţilor albind la vedere/ Pentru încă un ceas/ sau pentru încă un veac/ răspunsul e doar o neîntreruptă prelungă tăcere."

Aşadar, o genealogie a nebuniei, pe clişeul, exploatat cînd şi cînd în proză, al acelei "mad woman in the attic", secretul de familie, generator de spaime şi de complexe niciodată exorcizate pe deplin. Deosebirea, în volumul lui Ion Cristofor, o face bucuria rece de-a descoperi pe alţii şi mai nebuni, de-a putea descrie, cu delicii de moralist camuflat, " o agonie/ pe care ziarele grăbite n-au consemnat-o." Pe "pluta Meduzei" strigătele sînt repede acoperite de linişte, de o formă extremă de indiferenţă, acea autoconservare, de fapt, care-i permite vieţii să ignore moartea. Rămîne să strige, validînd nebunia, "sufletul nostru sărman ca şoarecele de cîmp", care trece adesea prin această poezie preocupată, cumva în felul picturii lui Bosch, de imaginile distorsionate ale lumii interioare. Ca un labirint cu meandrele în afară, Sărbătoare la ospiciu denunţă, fără pretenţia de-a le exorciza, rătăcirile condiţionate social ale unui ins claustrofob printr-o realitate a excrescenţelor de tot felul şi-a fastului care începe, uşor, să se cojească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara