Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Post-Restant de Constanţa Buzea

Texte pline de cuminţenie, odihnitoare, cu adresă, cu plasticitate. La vârsta dvs. poeţii ating de obicei culmea expresivităţii lor, îşi privesc detaşaţi experienţele, îmblânziţi şi descriptivi cu poveştile proprii cărora le cunosc gustul şi le comprimă în cuvinte puţine. Retorica scade în intensitate, sugestia triumfă, dialogul intră detaşat într-un peisaj sufletesc pentru doi tatonând jucăuş, întrebând şi purtându-l de mână pe interlocutorul încrezător, pregătit să primească daruri: "Aligatori sunt peste tot./ Ce-i suflete, în scufundare, laguna te sperie?/ Nopţile cred că voi vizita lianele şi cerul, iar tu, vino cu mine,/ E timp să nu murim." (Seriozitate) Din acest poem am lăsat pierdute doar patru cuvinte, convinsă că veţi înţelege de ce. "Oraşul meu adună pietre./ Noaptea prind viaţă, se iubesc./ Vino cu mine şi spulberă nisipul./ Ai să vezi copiii pietrelor dansând./ Te ascunzi?/ Uiţi că pietrele îl cunosc pe Pitagora." (Adepţi) Ceea ce am eliminat din primul text, am lăsat să fie în cel de-al doilea, la locul lui. Să ne ferim, deci, să spunem de două ori acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte! Textul intitulat Cred mi se pare deficitar la capitolul limpezime. Miza lui poate creşte dacă îl reluaţi, şi urmărind dacă ideea reuşeşte să se transmită cititorului nevăzut. Ar deveni un poem bogat din momentul în care l-aţi mântui de eliptism la nivelul fiecărui vers. Frumos şi poemul Şoapte! Am lăsat la urmă discursul unui pastel amoros, al cărui titlu nu acoperă decât vag starea care v-a dominat la scrierea lui: "Apa, verdele pietrei,/ Ne ducem spre ţărm,/ Tu acolo,/ Sporadic norii coboară,/în mine se va rupe o lume spre tine,/ Ne ţinem de mână,/ Uite pianul pe nisipul ud,/ Ne umplem golul din suflete,/ Corăbii spre alte zări,/ Ce ne facem fără valuri,/ Dacă e linişte ne refugiem,/ Va veni seara,/ Şi caii pe ţărm vor goni./ Ne sperie doar scoicile,/ Ele vor inunda cu miile./ Se va spune că am izgonit pământenii,/ Dar, în fuga noastră spre pietrele verzi,/ Vor apărea sirenele,/ Pescarii din larg vor aduna în nada lor/ Sărutul nostru spulberat, cu marea,/ Crede-mă,/ Curgerea aceasta ne va ofili, totuşi". Ultimul vers face o descoperire, şi ne-o transmite plenar. (Viorica Teculescu, 37 de ani, funcţionară) * Vă împărtăşesc dezolarea, că nu vă puteţi tipări cartea, că în Brăila dumneavoastră "poezia-i exilată la periferia intereselor culturale". Oricât de rău ar sta lucrurile, şi la 19 ani fiecare tânăr este prin definiţie un rebel, nemulţumit şi supărat pe lume, există şi o parte bună în amânarea pe care o trăiţi. Până o să se deschidă o zare de lumină spre tipărirea cărţii, sigur că lucrul cel mai bun ar fi să vă fie publicate cele mai izbutite poeme pe care le-aţi scris până acum. Nu mă îndoiesc că vă cunoaşteţi meritele, dar şi momentele de slăbiciune, scăderile, eşuările în steril. E firesc să fie aşa, e firesc să fiţi inegal. Nu în toate textele pe care mi le-aţi prezentat sunteţi cel adevărat, cel care va răzbi exigenţele semenilor, cel care va fi mândru cu adevărat şi la 29, 39, 49 de ani de ceea ce a scris la 19. Concluzia pe care stă întristat sufletul dvs., că "sunt mai multe răni decât săruturi/ sunt mai multe pietre decât zâmbete/ sunt mai multe petale ofilite decât îmbrăţişări/ sunt mai multe cioburi decât prieteni/ sunt mai multe regrete decât bucurii/ sunt mai multe lacrimi decât ochi plini de speranţă/ sunt multe iluzii şi mult pustiu// e mai mult noroi decât iubire-n lume..."", este retorică, şi vă limitează, vă sufocă din start orice elan. Aşa este de când lumea, întrebarea importantă şi găsirea soluţiei de supravieţuire, de rezistenţă, de luptă şi de triumf personal în pofida contextului constrictór, au mişcat generaţiile tuturor timpurilor. Mie mi se pare că aveţi un fond puternic, că poezia vă reuşeşte ori de unde aţi apuca-o. Iată acest Delir cu uşi: "seara mă culcasem/ cu gustul de cenuşă al beznei/ în gură/ într-un cuib de rândunică// mă trezesc pe-un prăfuit coridor dominat de uşi/ uşi în pereţi/ uşi pe tavan/ uşi în podea// uşi/ erau numai uşi// O deschid pe una de pe-un perete/ şi pătrund într-o purpurie cameră/ Deschid o altă uşă şi-mi ies din făptură/ şi intru tot în ea/ şi închid/ şi deschid uşi// ERAU UŞILE CENUŞII MELE..." Păcat că n-aţi demonstrat şi nici n-aţi dezvoltat până la ultima consecinţă o idee atât de promiţătoare în posibilităţi, şi v-aţi grăbit cu un ultim vers pe care eu l-am perceput ca pe o uşă trântită în plină figură. Liber să nu fiţi de acord cu mine, poate, deocamdată, veţi medita sensibil la mărturisirea cititorului care s-ar fi aşteptat la mai mult. Iată şi alt text, ce se termină la fel de abrupt ca şi cel dinainte, lăsându-mi o insatisfacţie la bord: "suit pe-un tomberon/ un profet lăţos le spune: - Abandonaţi-vă!/ Trăim în incubatorul mirajelor!/ Iluzia iradiază şi visul şi defunctul!/ Minciuna e singura garanţie constantă/ a adevărului!" //ei îl privesc în cămăşi de forţă/ pe profetul lăţos. ochii le sunt/ închişi cu lacăte. rostesc în cor: - Noi nu mai avem nimic de spus!/ Vom spune totul prin tăcere,/ şi totul va-nsemna nimic". Poemul O noapte rezistă onorabil preţ de vreo 13 versuri, după care se diluează dramatic în locuri comune, în puerilităţi (buzunarul neputinţei, fâşii din al meu suflet, din a noastră respiraţie, poarta astei nopţi). Şi Insurmontabilă monotonie, şi Ochelaristul care spărgea ceasuri, şi Coconul de sârbă ghimpată al solitudinii, luate fragmentar, sunt capabile să trezească interesul cititorului, până când textul se pulverizează într-un sarcasm obosit, coşmaresc, absurd. Poza de băiat plictisit, cu viziuni aiuritoare, cu gustul zădărniciei şi catastrofei cultivat până la saţietate n-o să ţină o veşnicie, şi poate şi din pricina unor sintagme prăfuite din recuzita adolescentului grăbit: "cârligul fatalităţii", agonia prezentului, "groapa (comunală a) fatalităţii", "vocea afonei disperări", "coconul (de sârmă ghimpată al) solitudinii". Ar trebui să credem în binefacerile maturizării şi ale amânării. Pe fondul unui talent dovedit, păstrând cu măsură dezinvoltura vârstei, stăpânind imaginaţia rebelă să nu alunece în derizoriu, cultivând un bun discernământ asupra producţiilor proprii cam amestecate ca valoare şi convertind multele nemulţumiri în poezie densă, fără a fi prolix, părerea mea este că aveţi motive să vă întâmpinaţi cu optimism soarta, cu tot absurdul ei, care în poezie se poate înlănţui şi dezlănţui spre gloria autorului. Puţintică răbdare, însă, şi fără aţipeli la timonă. Să închei cu Câte ceva despre tine: "trecutul tău/ era un surtuc de ceaţă/ în care-ţi îmbrăcai/ agonia// oriunde plantai o lacrimă/ vrejuri de miraje/ înfloreau", care mi se pare a fi un fel de autoportret. îmi sună excelent finalul din Tv screen: "şi deodată pauză/ şi deodată pauză// sângele vâscos/ se prelinge/ prin ecran/ şterg ecranul cu mâneca/ îngenuncheat/ mă uit prin el/ la hora nebuniei/ într-o cuşcă/ din mine/ din tine/ DIN TOTI". (Liviu Stan, 19 ani, Brăila)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara