Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Poştaşul nu mai sună la uşă de Felicia Antip


Poşta finlandeză a decis să deschidă toate scrisorile şi să le transcrie conţinutul pentru a-l comunica adresanţilor prin e-mail-uri sau prin SMS-uri. Va economisi astfel costul transportului la domiciliu.

Secretul corespondenţei? Să fim serioşi! In zilele noastre nu se mai poartă mofturi dintr-astea. Cum rămâne însă cu invadarea foarte personalului spaţiu al misivelor de la om la om (scrisori de dragoste sau de despărţire, de reproşuri sau de scuze, de mărturisiri sau de sfaturi) cărora orice intermediere le anulează rostul? Se presupune probabil că nici măcar nu mai există scrisori adevărate, că de la Internet încoace, declaraţiile, confesiunile, certurile, retractările, nu se mai exprimă decât prin atingerea tastelor calculatorului urmată de o apăsare pe butonul „Send".

Americanul Thomas Mallon intenţiona să publice în 1997 o carte despre arta epistolară din toate timpurile, ca un fel de completare la mai vechea sa (1984) incursiune în jurnale personale. Cei 12 ani de amânare au schimbat radical termenii problemei. In introducerea la volumul Yours Ever (Al dumneavoastră pentru totdeauna), Pantheon Books, 2009, autorul spune că, dacă l-ar fi terminat la data proiectată „ar fi apărut exact atunci când e-mail-ul ajungea la fiecare dintre noi şi începea să ucidă sau să reînvie (ambele şcoli de gândire există) practica şi arta scrierii de scrisori."

Intre timp, lumea a devenit total dependentă de comunicarea instantanee care are meritul de a învinge nu doar spaţiul ci şi timpul. Numai că, la fel ca în aproape oricare domeniu, toate-s vechi şi nouă-s toate: la începutul secolului al XIX-lea, Charles Lamb îşi exprima uimirea faţă de rapiditatea noului sistem de livrare a poştei la domiciliu: „Cineva lasă un pachet pe strada Lombard şi în 24 de ore, un proeten din Cumberland îl primeşte proaspăt de parcă ar fi venit în gheaţă." George Sand îi scria, în 1869, lui Flaubert despre „efectulpe care-l au telegramele asupra oamenilor" şi-şi imagina „cât de plină de fapte şi de liberă de incertitudine va fi viaţa atunci când aceste procedee vor fi şi mai simplificate."

Intre 1997 şi finele lui 2009 au apărut puzderie de studii, analize, lamentări, proorociri sumbre, dar şi proiecte de accelerare şi de perfecţionare a schimbului de informaţii pe cale electronică. Unul dintre ele (citat de Mallon), dezvinovăţeşte e-mail-ul „blamat, pe nedrept credem, pentru moartea scrisorii. Email-ul este răspunzător pentru moartea apelului telefonic inutil. (Şi, pentru că veni vorba, telefonul a fost acela care a ucis scrisoarea.)" (David Shipley şi Will Schwabe în Ghidul esenţial al e-mail-ului pentru birou şi domiciliu).

Oricum, şi cei care-i deplâng extincţia şi cei care cred că, graţie noilor tehnici de compunere-expediţie, perspectivele ei de viitor sunt, dimpotrivă, mai promiţătoare decât oricând, recunosc că scrisoarea a avut o viaţă lungă şi plină şi deloc monotonă. Atât de lungă şi de plină şi de diversificată încât istoria ei n-ar încăpea într-un volum sau în câteva. Ne vine greu să înţelegem cum de găseau timp scriitorii sau oamenii de stat să pună pe hârtie atât de multe epistole lungi (păstrând şi copiile lor) încât, tipărite postum, ele să ocupe, pentru fiecare dintre ei, rafturi întregi de bibliotecă. Thomas Mallon nu şi-a propus obiectivul nerealist de a inventaria sau de a clasifica sau măcar de a evalua imensul material adunat de-a lungul vremii. Titlurile capitolelor sunt Absenţă, Prietenie, Sfaturi, Nemulţumiri, Dragoste, Spiritualitate, Mărturisiri, Război, închisoare. Nu contează că aproape oricare dintre autorii de scrisori citaţi s-ar califica pentru câteva dintre aceste categorii.
Fiecare apare o singură dată, într-o singură ipostază, Nici creatorii artei epistolare, nici cei care au perfecţionat-o nu se bucură de un tratament privilegiat în raport cu corespondenţii ocazionali, fără veleităţi literare, care s-au aflat la un moment dat pe front (de exemplu la Sarajevo) sau într-o închisoare sau într-o funcţie guvernamentală şi au ţinut să-şi împărtăşească experienţa unor apropiaţi sau unor persoane în măsură să le fie de folos. Ca şi cum ar fi cu toţii de-o mărime şi de-o seamă, sunt încolonaţi cot la cot şi înghesuiţi în spaţii minuscule practic egale.

Cititorul derutat de compoziţia mozaicată parcă la întâmplare găseşte în schimb la tot pasul citate suculente sau neaşteptate, de natură să reveleze preocupări şi trăsături puţin ştiute ale unor personalităţi prezentate îndeobşte în cu totul altă lumină sau să prezinte situaţii istorice şi împrejurări de viaţă prin prisma unor anonimi înzestraţi şi cu puterea de a observa şi cu expresivitate. Autorul cărţii a ales fragmentele după gustul lui, nu s-a lăsat intimidat de preceptele artei compoziţionale şi-şi plimbă cititorul printre moravuri şi năravuri, prejudecăţi, fixaţii, apucături bizare, păreri exagerat de bune sau mult prea proaste despre sine ale corespondenţilor, destăinuiri naive sau cutremurătoare. Le-a legat lax prin comentarii laconice, dar cu haz şi cu tâlc.

Corespondenţa dintre Cehov şi actriţa Olga Knipper i se pare a fi mai ales o corespondenţă despre corespondenţă. Impiedicaţi de marea lor iubire pentru teatru să-şi trăiască laolaltă marea iubire dintre ei, îşi reproşează mereu reciproc că nu scriu deajuns sau deajuns de repede: „Ambele lor personalităţi pot părea aproape prea cehoviene pentru a fi adevărate. Fiecare îl sfătuieşte pe celălalt să nu se lase pradă depresiei, dar prea adesea, dominanta vieţii lor emoţionale comune este apatia. Când Cehov suspină «Dacă am putea măcar să aranjăm lucrurile în aşa fel încât să putem trăi la Moscova», cititorul verifică dacă nu cumva, din dreapta scenei, şi-a făcut pe neaşteptate apariţia una dintre surorile Prozorov. "

Scrisorile lui Proust sunt expediate în două pagini. Ultimul citat este din anul 1909. Scriitorul francez menţiona „câteva modificări esenţiale pentru liniştea mea, în curs de a fi făcute în camera mea din Paris". Mallon explică: „Faimoasa căptuşeală de plută este aplicată pe pereţii dormitorului. Imaginativul lui galion este asamblat în modul cel mai improbabil, ca o navă într-o sticlă."

Graham Greene a bombardat vreme de aproape cincizeci de ani redacţiile ziarelor londoneze cu scrisori dintre care o parte au fost incluse în volumul „Al dumneavoastră, etc". Titlul reproducea formula uzuală de încheiere a răutăcioaselor lui misive în care-şi bătea joc de toţi şi de toate, până şi de poşta atât de asiduu folosită de el. Le-a propus bunăoară cititorilor lui Spectator s-o blocheze, expediând scrisori taxabile la primitor care să fie refuzate şi falimentând astfel întregul serviciu poştal „pentru ca acesta să poată fi preluat foarte ieftin de o organizaţie de afaceri eficientă - cum ar fi, să zicem, Marks and Soencer. " Cu câteva decenii mai târziu a sugerat ca guvernul lui Neville Chamberlain să fie dat jos cu ajutorul unor plicuri cu materiale pornografice care să pară că ar fi provenit de la membrii respectivului guvern. Concluzia lui Mallon: „Cu asta se ajunge, pentru a ne lega de un faimos titlu al lui Greene, în inima lucrurilor: posibilităţile lunecoase, insidioase, pe care le oferă poşta - modul în care, cu câţiva bănuţi, poţi să răspândeşti, de-a lungul şi de-a latul globului, cele mai deranjante porniri şi să te strecori nepoftit în casa cuiva. Multe din viaţa şi din caracterul lui Greene - toate secretele şi amărâciunea şi disperarea care au invadat «Greeneland», teritoriul romanelor lui - sugerează că scrisorile lui către redacţie au fost un fel de autoafirmare deghizată în sfaturi dezinteresate. Convenţiile genului scrisoare-către-redacţie i-au îngăduit să disimuleze resentimentele personale de toate felurile pe care le etala în faţa unui milion de mese la ora micului dejun. "

Dacă ar fi fost singurul... Scrisorile otrăvite, îmbibate cu ură, „constituie singurul gen literar care este, în esenţă, un simptom psihologic. Genul produce satisfacţie şi celor care-l practică şi multor cititori. Aceşti cititori - nu destinatarii iniţiali ai scrisorilor - simt un fel de plăcere derivată şi, fără îndoială, tot simptomatică: un substitut lipsit de primejdii al propriilor lor impulsuri agresive."

Thomas Mallon furnizează o listă de culegeri de scrisori otrăvite. Noi ne putem lipsi de ele. Cine simte nevoia să-şi descarce, pe această cale, pornirile malefice, are la îndemână destule bloguri toxice, plus, în doze zilnice letale, reacţiile unor imbecili la articolele de ziar prezentate pe Internet.