Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Posteritatea amânată de Cosmin Ciotloş

Dan C. Mihăilescu,
Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 128 pag.

Un ton polemic imploziv. E ceea ce defineşte, în esenţă, eseul acesta, pe care Dan C. Mihăilescu îl aşază sub semnul firoscos al devoţiunii. I-a fost, lui Ioan Alexandru, student (mai mult: discipol pătimaş) deci a iubit, mai mult decât poezia, conştiinţa din spatele paginilor imnice.

Cunoscând-o îndeaproape, s-a străduit, vreme de aproape patruzeci de ani, s-o înţeleagă. S-a entuziasmat în sens etimologic, de spectacolul universitar (şi domestic) al omului, a urmărit nod cu nod textura Vămilor pustiei, pe care a căutat-o avid şi în volumele următoare, la nevoie modelând-o interpretativ (căci argumentele nu erau întotdeauna la îndemână). Dac-ar fi fost numai atât, probabil că o parte din credibilitatea acestei mărturii ar fi avut de suferit. Hagiografiile nu conving pe nimeni. Or, demonstraţia lui Dan C. Mihăilescu avea de ratrapat obstacole deja cimentate de trei generaţii de critici. Nu doar cotidianul douămiist îi stătea în cale. Şi optzeciştii puri şi duri văd lucrurile cam la fel. Cât despre congenerii lui Ioan Alexandru, e de-ajuns să urmărim de câte ori îşi încearcă autorul eseului puterile persuasive cu inclemenţa raţionalistă a Istoriei... lui Nicolae Manolescu, pentru care, de la un punct încolo, poezia lasă locul unei „emfaze cu ritm monoton de cădelniţă”. Cum să contracarezi un asemenea „potop de antipatii” (sau, mai rău, de tăceri) fără a deveni, tu însuţi, antipatic şi neinteresant.

Prin sinceritate. E răspunsul cel mai la îndemână şi totuşi cel mai impracticabil. I-a luat ceva timp (o binevenită rezervă morală) lui Dan C. Mihăilescu să se reacomodeze cu încrederea într-o cauză de care, la un moment dat s-a îndepărtat salubru. De aici enunţul casant care ambreiază, de fapt, întregul eseu: „îi datoram aproape dureros această carte”. Fostul învăţăcel a traversat şi paradisul admiraţiei, şi infernul contestării mute. N-ar fi avut cum să n-o facă: „Spre ruşinea noastră, de prin toamna lui 1985 ne-am despărţit de Ioan Alexandru, tocmai din pricina oficializării (şi autopastişării) sale tot mai pronunţate, în texte, ca şi în prezenţa publică. De unde ne fusese când ca un părinte, când ca un frate mai mare, fiindu-ne martor la căsătorie, bucurându-ne cu dedicaţii pe fiecare volum apărut, prefaţându-mi cât se poate de serios şi fără preget un caiet cu poezii «de casă» şi fiindu-i adesea oaspeţi, cu tot cu fiica noastră, în minunata casă de pe Belgrad nr. 5 bis, modul în care înţelegea să-şi lase înjugată poezia la carul tot mai împovărat de gunoaie toxice al ceauşismului ne-a intrigat, apoi întristat, apoi revoltat şi iarăşi intrigat, sfârşind într-o recunoscătoare şi tandră încruntare, dar din păcate fără nici o altă vedere faţă către faţă” (pp. 89-90). E cuprinsă în rândurile acestea de veritabilă incizie sufletească (polemistul nu se cruţă) întreaga pledoarie pentru nuanţă care a stat la temelia acestei cărţi.

Aşa arată, să conchidem, fondul etic (sau de atitudine) care susţine încercarea lui Dan C. Mihăilescu. Cu note tranşante şi cu diezi sublimi, puşi fiecare pe linia de portativ cuvenită. Ceea ce nu exclude anumite excese de îngăduinţă, de felul abilei repoziţionări prin care câteva fraze, pur şi simplu, regretabile ale lui Ioan Alexandru sunt salvate, aşa zicând, prin reducere la absurd. „Nimic mai primejdios, aşadar, decât o rostire gângavă, obosită, sceptică, criptică sau vulgară, care nu presupune plenitudinea organică şi tainică a fiinţării omului în univers. Avem nevoie vitală mereu de o poezie limpede şi profundă, sănătoasă şi luminoasă istoric, organică şi social mesianică, revoluţionară în spirit şi nu în formă, pe înţelesul celor dornici de-a se reînnoi şi înnobila”, scrie, de pildă, poetul (pp. 48-49). Comparându-le cu dezideratele ceauşiste (al căror suflu ar părea să-l îngâne), remarcă bine Dan C. Mihăilescu, am comite o eroare profundă. Sigur că da! Dar de ce să le luminăm dagherotipic printr-o astfel de alăturare enormă? E de-ajuns să le citim în sine şi să le recunoaştem vacuitatea ideatică. Există şi compromisuri mai grave decât acelea politice. La urma urmelor, mi se pare mai grav refuzul spiritului critic (predicat de pe poziţii superioare într-o epistolă către Iustinian Chira), decât cine ştie ce flexare conjuncturală a genunchilor sub presiunea ideologiei. Destui autori „au lăsat de la ei” în raporturile cu puterea comunistă (din nou, Dan C. Mihăilescu repertoriază câteva astfel de situaţiietalon la p. 81). Lucrurile sunt complicate şi, momentan, nici una dintre soluţiile generice propuse n-a dat roade. S-ar putea ca, trecând timpul, totul să se relativizeze benign şi chiar comic, după sugestia lui Dan C. Mihăilescu. Monocromia judecăţilor e, oricum, contraindicată. Vizavi de asemenea definiţii însă, eu unul nu pot gândi decât monocrom: „Povestea criticilor nu mă mai priveşte, întrucât s-a dovedit mereu în istorie că poeţii au fost, câtă vreme trăiau, greşit înţeleşi de critici. Cei mai mulţi critici sunt poeţi rataţi şi săracii de ei îşi suplinesc lipsa sorbind de la alţii. Mă interesează cum pricep şi primesc poezia mea ascetul şi însinguratul, oamenii rari şi liturgici care trăiesc în iubire mai mult decât în comentariu. Mai de preţ este pentru mine cuvântul unui monah decât al celui ştiinţific [...] Poetul este un mire veşnic ce nunteşte zi şi noapte absolutul” (p. 65).

Cred că mai degrabă asemenea postúri similiteoretice au fost sancţionate şi că în virtutea lor Ioan Alexandru a fost împins către coada plutonului şaizecist (pe care altădată îl ilustra strălucit). Reparaţia nu se poate face decât în urma unui excurs exigent. Monografic, da, dar numai în ceea ce are monografismul mai bun. (Cunosc, din nefericire, o teză de doctorat, între timp publicată, a cărei mediocritate criantă face mai mult rău imaginii poetului). Restrictiv şi lucid, simpatetic şi intuitiv. Este exact modul în care procedează Dan C. Mihăilescu. Contexualizând masiv (nu neapărat politic), construind vecinătăţi, explicând cezurile biografice şi, în fine (dar cât de important), citând cu fervoare de antologator câteva zeci de poeme (care, oricât caz am face de paradigmă sau de alta, stau în picioare, neclătinate nici de timp, nici de modă).

Marele succes al demonstraţiei îl constituie repunerea în drepturi a Vămilor pustiei şi a primelor Imne (ale bucuriei ). S-ar zice că e puţin lucru. O fi puţin, dar e substanţial! În linii mari, receptarea lui Ioan Alexandru a cunoscut două etape: primele cărţi, de un vitalism împins până în pragul visceralului (Cum să vă spun, Viaţa deocamdată şi Infernul discutabil) au fost întâmpinate elogios; fractura apare (dacă e să urmărim barometrul cronicilor lui Nicolae Manolescu) odată cu Vămile pustiei (1969), în care, brusc, categoriile tematice negative îşi schimbă polaritatea. Exultantul poet se smereşte, limitându-şi esenţele şi devenind, sub raport tehnic, de o neverosimilă austeritate. Aventura începută acum şi continuată cu seria de Imne ale provinciilor româneşti e considerată, aproape unanim, începutul sfârşitului pentru un poet altminteri extrem de înzestrat. Privite de departe, lucrurile stau întocmai. Regresul e evident (îl constată şi Dan C. Mihăilescu), oricâte fericite excepţii am căuta (şi poate chiar am găsi). Acestei descrieri binare şi simpliste, eseul îi dă o lovitură de graţie: cele două volume amintite ies din graficul descendent. Sunt excepţii, sunt cărţi splendide şi unitare, stând, e drept, sub o zodie religioasă, dar împlinind-o. Că după ele, Ioan Alexandru n-a mai fost acelaşi, nici nu e de mirare. Mai departe de-atât nu se poate ajunge. Imnele bucuriei e plasat chiar lângă marile cărţi, aurorale istoriceşte, ale poeziei noastre: antumele lui Eminescu, macedonskiana Poemă arondelurilor, Plumb, Cuvinte potrivite, Joc secund sau Levantul. Scenariul e plauzibil (cu atât mai mult cu cât e justificat biografic) şi îşi conţine anticorpii: scăderile ce vor urma în creaţia lui Ioan Alexandru sunt, într-o astfel de abordare, nişte mişcări asumate, acceptate ca simple coregrafii mesianice de Ioan Alexandru însuşi.

Cele două secvenţe (incrementorum atque decrementorum...) atât de rudimentar separate de criticii generaţiei şaizeci, atât de rigide în cartezianismul lor de manual, admit o a treia, intermediară, dar înaltă, revelatorie dar nu neapărat mistică, definitivă, dar nu opresivă. În raport cu ea, celelalte două sunt accesorii. E o idee formidabilă (călinesciană, îmi vine să spun) care, practic, inaugurează adevărata posteritate critică a lui Ioan Alexandru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara