Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Posteritatea lui Ion D. Sîrbu de Daniel Cristea-Enache

Continuă să apară volume centrate pe scrisul și biografia lui Ion D. Sîrbu, după două decenii de la un număr special al „Caietelor critice” care, sub îngrijirea lui Valeriu Cristea, reunea contribuții documentare și critice legate de atipicul scriitor din Cercul Literar de la Sibiu.
Acelui moment de „lansare” a subiectului Sîrbu i-a urmat anul 1999, cu nu mai puțin de cinci volume dedicate (semnate de Lelia Nicolescu, Ioan Lascu, Elvira Sorohan, Sorina Sorescu și Toma Grigorie); iar acestuia, intervalul cu trei monografii (una dintre ele datorată lui Nicolae Oprea, alta, lui Antonio Patraș). În fine, volumul Clarei Mareș din 2011 valorifică doi ani de studiu în arhivele CNSAS, pe cele șapte volume din dosarul Sîrbu, numărînd 1.780 de pagini, „acoperind intervalul dintre arestare și moarte: 1957-1989”.
Am citat din Revanșa postumă, volumul unuia dintre cei mai devotați și profesioniști exegeți ai lui Ion D. Sîrbu, Nicolae Oprea. Dacă acribia cercetătorului se vădea în Ion D. Sîrbu și timpul romanului (2000), ce se observă acum este demersul constant de a urmări nu numai bio-bibliografia scriitorului, ci și receptarea lui critică, resuscitată ori nu de noi restituiri documentare. Oprea are ceea ce se cheamă fair play și se raportează din proprie inițiativă la alte cercetări în aria literară de el însuși investigată. Nu are „superbia” comentatorilor care minimalizează ori ignoră de-a dreptul studiile colegilor; iar lectura pe care o face acestora este întru totul avizată. Iese în cîștig, desigur, posteritatea lui Ion D. Sîrbu, mai bine conturată, deja, decît a multora dintre „cerchiști”, deși nu scutită, nici ea, de aprecieri encomiastice și supralicitări diletante. Îmbucurător este și faptul (de asemenea menționat de Oprea) că mai multe lucrări de doctorat au apărut, în ultimii ani, în diferite centre universitare, sub semnul interesului pentru Ion D. Sîrbu.
Revanșa postumă reunește cronici și studii scrise, la date diferite, despre aparițiile editoriale pe atunci proaspete: ele intră, cum spune autorul, „în rama acestei cărți” (ba chiar în conținutul ei propriu-zis), „spre a lua pulsul revanșei postume a lui Ion D. Sîrbu”. Oprea a adăugat „o serie de eseuri și analize de revalorificare sau de revenire asupra unor teme, scrise după apariția primei ediții a monografiei”; și întrucît textele sale au fost scrise într-un interval mai amplu, unele repetiții vor fi fost „inevitabile”.
Din perspectiva mea, cel puțin trei puncte de interes critic și cercetare prezintă posteritatea „cerchistului” atipic. Primul e legat de chiar apartenența sa la Cercul Literar și de relațiile cu colegii. A investiga cazul Sîrbu din acest unghi presupune refacerea unui întreg capitol de istorie literară, pornind de la tinerii excepționali care au format gruparea și urmărind traseele de carieră literară ale celor mai reprezentativi dintre ei. Un al doilea punct din care se poate trasa o linie critică directoare este reprezentat de biografia unui om de stînga într-un regim totalitar de stînga. Aici Sîrbu nu mai este un „caz”, ci ilustrează o regulă: într-un regim totalitar, „dușman al poporului” devine nu numai scriitorul cu convingeri ideologice diferite de cele impuse de regim, ci și scriitorul cu o ideologie de exact aceeași culoare. Documentele Securității întregesc tabloul: pînă la moarte (există un raport informativ inclusiv de la înmormîntarea lui Sîrbu), scriitorul a fost supravegheat, urmărit, turnat. Revanșa lui Sîrbu e nu doar una postumă, ci și una, așa zicînd, antumă. Ea constă în aceea că scriitorul a rămas un om de stînga, în contextul unui regim ceaușist virînd tot mai vizibil către național-comunism, fascism, dictatură „asiatică”. Studiile pe această linie oferă premisele unei analize literar-politice extrem de interesante. În fine, dar nu în ultimul rînd, Ion D. Sîrbu redevine un „caz”, pentru că ilustrează, ca puțini alții, categoria scrierilor de sertar. Majoritatea paginilor entuziaste care i-au fost consacrate privesc cele două romane apărute postum, Adio, Europa! și Lupul și Catedrala, corespondența și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Mai puțini cercetători au remarcat, luați fiind de valul scrierilor „de sertar”, calitatea prozelor publicate de Ion D. Sîrbu în Șoarecele B și alte povestiri (1983). Or, dacă o operă de sertar poate fi receptată pozitiv, fiindcă ea servește unei lecții de exemplaritate morală sub o dictatură, o carte publicată în anii ‘80, în condiții de cenzură și control ideologic, probează fie abilitatea remarcabilă a autorului de a „trece” de cenzură mesaje subversive, fie, pur și simplu, calități literare. Pornind de la această dublă relevanță (etică și artistică) a operei lui Sîrbu, se poate face o cercetare extinsă la colegii săi de generație și la scriitorii din generațiile postbelice, în general: în ce fel au rezistat ei – literar vorbind – într-un regim totalitar și în ce măsură Revoluția din 1989, cu consecințele ei, le-a frînat, le-a curmat ori, dimpotrivă, le-a impulsionat performanța literară. Destul de mulți prozatori din generațiile ulterioare celei a lui Sîrbu par (culmea!) să fi scris mai bine în condițiile totalitarismului decît în libertate.
În timp ce eu văd în cazul (cu sau fără ghilimele) Sîrbu un revelator pentru posibilitățile unei generații literare în perioade istorice traversate în interiorul „lagărului socialist”, respectiv pentru tipurile și subtipurile de literatură practicate în contextul macro, Oprea face din Ion D. Sîrbu subiectul exclusiv al cercetărilor sale. Diferența de abordare este vizibilă. În ce mă privește, printr-un asemenea scriitor cred că se poate vedea o întreagă epocă. Pentru Oprea, toate elementele și detaliile unei perioade din viața lui Sîrbu sînt relevante prin aceea că ele îl definesc pe scriitor. Atenția cercetătorului la amănunte este deplină: autorul e un biograf exemplar al unei vieți considerate exemplare și un scotocitor după informații noi, confruntate imediat cu cele din arhiva personală. După o serie de obiecții făcute studiului meu monografic („pierdut în detalii analitice și generalități reiterate”, judecata făcută romanului Lupul și Catedrala este „disproporționată”, „aspră”, cartea are spre final „precipitare”), Oprea laudă monografia ca fiind „temeinică” și cu „responsabilitate filologică în utilizarea surselor”. Muștruluit este în schimb Antonio Patraș, care „nu posedă gena istoricului literar documentarist”, comite „aproximări biografice”, face o „eroare crasă” și, în plus (în minus), „preia idei și formulări din studiile consultate fără semnele citării”. Oprea îl ironizează ca pe un „expert în arta parafrazei”, lăudîndu-i însă, la final, monografia: „o carte de echilibru exegetic”. Și Clara Mareș iese cu răni ușoare din lectura critică detectivistică a lui Oprea: ea are „erori de informație sau interpretare”, iar pe acestea le-ar fi putut evita dacă ar fi citit „toate cărțile (nu multe) despre Ion D. Sîrbu”, nu doar trei dintre ele. Cu aceeași onestitate profesională, autorul va scrie în clar despre volumul Clarei Mareș: o carte „de referință obligatorie pentru viitorii biografi – sau monografi – ai lui Ion D. Sîrbu”.
Am aceeași opinie: volumul cu documente din dosarul Sîrbu confirmă ceea ce știam despre episoadele dramatice din viața scriitorului, oferind structura și aplicațiile instituției care l-a urmărit – fără a-l supune – pe încăpățînatul om de stînga pînă la moarte. Probabil vom avea un cercetător pasionat să refacă biografia scriitorului, luînd Securitatea drept coautoare.
Deocamdată, volumul lui Nicolae Oprea este o excelentă fișă de parcurs și de etapă în receptarea critică a lui Ion D. Sîrbu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara