Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Povestea Atenei Fishta din ţara lui Ismail Kadare de Bedros Horasangian


Cîndva am iubit-o. Foarte mult. E foarte mult de atunci. Albania nu exista pentru Europa. Era în anii cînd nu prea ştiam unii de alţii. Fiecare cu lumea lui. Stalin, Mao, Mahomet Bushati, Eisenhower, De Gaulle, Ismail Kemal Vlori, cine mai ştie azi de ei.

Uite că avem şi noi, albanezii, oameni de ispravă. S-au dus cu toţii. Timpul se dilată, se comprimă. Rămîn cei ce rămîn. Noi. Cei rămaşi pe lîngă lacurile de la graniţa cu Grecia sau cei plecaţi, unii în America să facă bani, alţii să muncească în insulele din Marea Egee, ca să trăiască şi atît. Apoi ea a dispărut. Nu ştiu bine cînd şi în ce împrejurări. Aşa, pur şi simplu. Timpul nu contează deseori. A plecat. Undeva. Cineva. Am uitat. Nu am uitat, dar nu mai ştiu nimic despre ea. A murit, poate nu, gravităm pe orbite diferite. Oare chiar pe vremea aia se întîmplau toate astea? Cînd? Roger mi-a povestit tot ce s-a întîmplat. Care Roger, unde? Niciunde. Timpul se comprimă, oamenii apar, dispar, mai nimic, soarele stă pe loc, oricum şi nu-i pasă de cum se sucesc sau răsucesc celelalte astre. Cu şi fără oameni. Cinci ore din viaţa unui om sunt cinci ore. La Barcelona, Korce sau Paris, viaţa, femeile, cerul, acoperişurile şi politicienii sunt ca peste tot. Nu întotdeauna. Simplu, Bonjour, se pot număra orele, merci, avem şi alte treburi, ga va bien. A murit Lhasa de Sela, a murit şi Salinger, nu mor numai francezii. Ce plictiseală. Oui, cam aşa. Cam aşa e. Acum vorbim mai mult englezeşte. Şi la Paris, vine atîta lume de peste tot. Mai şi pleacă, mai şi rămîn. Americanii lui Gertrude Stein au dispărut. Acum sunt şi alţii. Acum sunt şi mai altfel. Pînă şi americanii. Nimeni nu mai e cum a fost. Uneori. Ce mare scofală că mori în Montparnasse sau bei o cafea pe Boul 'Mich. Şi Hemingway a dispărut cu băutura lui cu tot. Acum o să scotocească după viaţa lui Salinger. Le-a tras clapa la toţi. Literatura şi viaţa, se zice. O aiureală, Salinger a înţeles mai repede decît alţii şmecheria asta. Ne-a dat o lecţie că se poate trăi şi fără să-ţi dai fustele peste cap. Oricum nu se desluşeşte nimic dacă vrei să arăţi aşa cum eşti. A făcut bine că a stat pitit. Şi-a văzut de viaţa lui. La NYC sau pe aproape, ce mai contează, ascunzîndu-se de toţi dobitocii care pun întrebări şi vor răspunsuri. Nici răspunsuri nu vrea nimeni. În general nu se mai vrea nimic. Trăim. Trăim la întîmplare. Ce-o fi, o fi. Planuri, proiecte, toată lumea face proiecte, dacă vrei să bei o bere cu un prieten din armată sau să săruţi pe cineva după ureche trebuie făcut un proiect. Aprobat, avizat, finanţat, sponsorizat. Bani, mare lucru, nu-ţi folosesc la nimic dacă îi ai, nu-ţi folosesc la nimic dacă nu-i ai. Ai, n-ai, mori tot cu buzunarele goale. Doar bănuţul din mână pentru Sfîntul Petru. Nu toţi albanezii sunt musulmani, sunt şi catolici, şi ortodocşi, comuniştii i-au terminat pe toţi şi i-au făcut comunişti. Acum sunt de toate felurile şi tot nu este bine. Şi la Paris, la Paris e bine. Acolo e frumos mereu. Şi Partidul Comunist a fost şi a rămas o forţă. Să fii de stînga la Paris este ceva banal şi firesc, sa-i înjuri pe americani, să sfidezi burghezia şi bogătanii care iau masa la Ritz şi Hilton, să aduni bani pentru leproşii din Biafra şi copiii orfani din Afganistan. Cîte şi mai cîte. E loc pentru toată lumea. Autobuze de noapte goale, metroul e toată ziua plin. Cinci ore din viaţa unui om. Cinci ore. Viaţa unui om. Da, e bine, studenţii apreciază gesturile frumoase. Şi gratuite. La Tirana nu prea, prea au fost strînşi cu uşa. Acum vor cu toţii bani şi atît. Oriunde ai fi, te uiţi la oameni, citeşti ziare, răsfoieşti reviste, e bine. Alteori nu. Timpul trece oricum. O iederă se strecoară şi se întinde peste tot pe peretele casei. La etajul doi, cîteva muşcate în fereastă. O femeie cu braţele albe întinde rufe. Rue Vaugirard, Rue Mouffetard,Place Dauphine. Locuri din Paris. Dar şi la Tirana sau Durres se poate trăi. Migdalii înfloresc înr-o noapte. Smochinii, ce frumoşi sînt smochinii. Se trăieşte. Un copil se joacă cu mingea, este o fetiţă, rîde, nu are dinţii din faţă. Rîzi. Rîde. Mama ei zîmbeşte şi ea. „O zi frumoasă...", Oh, da... Sena nu se vede de aici, nici lacul Ohrid. E frumos acolo, lîngă munţi, totdeauna e frumos unde sunt munţi, la Paris sunt doar oameni. Te învîrţi pe străzi, Rue de Varenne, faci stînga pe Rue de Bellechasse şi, gata, ai ajuns în Boulevard St. Germain. Eşti salvat, aici parcă e şi mai bine. Cumva. Cine ştie. Cine ştie ce. Este o banalitate. Cît e ceasul? Nu ştiu. Ce ştiu? Ştiu că nu ştiu. Mai nimic. Au trecut şi sărbătorile de iarnă. Moş Crăciun nu mai are treabă, se uită şi el la televizor ca noi toţi ceilalţi.

Trece timpul mai uşor.

S-a dus şi magia zăpezii, a cadourilor, a luminilor de tot felul. A venit viscolul şi iar ne luptăm cu nămeţii. Probabil se circula la fel de prost şi pe vremea lui Ludovic Phillipe. Marile bulevarde sunt şi la Buenos Aires, şi la Moscova, şi la
Beijing, oamenii şi aerul sunt altele. Cînd era mică îi plăcea să stea cu nasul lipit de fereastră şi să privească afară cum ninge sau plouă. E foarte frumos în casă cînd afară ninge şi tu stai cu nasul lipit de geamul rece. Anii trec, tu te faci ea, ea s-a facut mare, nu prea simte că s-a facut mare, nasul tot rece e cînd stă cu el lipit de fereastră. E frumos în Albania cînd înfloresc caişii. Şi cireşii, şi vişinii, şi gutuile care au frunza ceva mai mare. La Paris se poate cumpăra totul gata înflorit. Orice de oriunde. Şi liliac alb în ianuarie, şi orhidee în februarie, şi azalee în martie, flori peste tot. BonjourMonsieur, Bonjour Madame, chestia asta îţi dă un pic de încredere. Oamenii din Albania nu au avut timp prea mult pentru poezie. S-au tot bătut, ba cu unii, ba cu alţii, la coadă la „Dahiti", aşa se numeau magazinele alimentare la ei, la noi, la mine pentru ea nu mai există. Ea este Atena Fishta, se trage dintr-o veche familie. Ciudat cum în Albania toate famiile sunt vechi, nu e ca în Statele Unite, unde noţiunea de familii vechi se întinde pe o sută de ani. De indienii omorâţi cu nemiluita nu mai stă nimeni să le ţină socoteala. E la Paris, şi măcar că la Ed e neînchipuit mai bine. Găseşti, cum, necum, ceva dacă nu faci mofturi. Ea nu ştie să croşeteze, e neîndemînatică, dar de gătit îi place, şi-i ies lucruri chiar bune. Bărbaţilor le place asta. Se simt protejaţi cumva. O chestie instinctivă. Să fie mîncare bună pe masă. Şi copii să doarmă în tihnă. Ce-şi poate dori mai mult o mamă? Albania asta poate fi peste tot, ea ştie bine ce spune, a umblat doar prin atîtea locuri. Asta e. Nu se schimbă mare lucru pe lumea asta. Chiar dacă trecem de la telefonul fix la i-pod. Ah, da, colindele, copilăria stă undeva pitită în propria memorie. Cine, unde, când, cum? Nimic, aşa. Acum toate sunt pe englezeşte şi scrie pe ele Made in China. Cinci ore din viaţa unui om. Viaţa lui. Un popor în cinci ore. Cîteva ore. O oră. Chinezii măsoară şi ei timpul. Eu am iubit-o. Aşa. Atunci. Ce vină au ei dacă tot s-au înmulţit şi mîna de lucru e mai ieftină? Francezii bombăne toată ziua, dar nu o să poată să facă nimic. Lasă-i să bombăne. Să se plîngă. Treaba lor. Fac pe deştepţii. Ei şi! S-a dus parfumul cozonacilor, al prăjiturilor cu marţipan, al ciocolatei belgiene şi mirosul îmbietor al fripturii de viţel. Nebunie mare cu sărbătorile astea. Ca şi cu singurătatea. S-a terminat şi vacanţa. Mereu se termină cîte ceva. Şi nu prea ştii, nu prea ştim, ce începe. începe ceva? Nu. Nimic. A trebuit, vrând-nevrând, să se întoarcă la serviciu. Să o ia de la capăt. Mereu de la capăt. Dar mai era o sărbătoare care face începutul de an şi lungul şir de sărbători golite de conţinut. Şi înlocuite de mult pomenitul cuvânt distracţie. Distracţie în sus, distracţie în jos, aproape că nu se mai distrează nimeni. Franţa se distrează, serbările galante se exportă peste tot, suferinţa a ajuns un loc comun. Au ajuns cuvinte, simple cuvinte. Şi atât. Aproape că nu le mai suportă. Distracţie. Suferinţă. Şi?

Ce-ar mai fi de suportat?

Chiar e ziua ei de naştere. O zi mai altfel pentru fiecare. Nu ai cum s-o eviţi. E bine, nu e bine, greu de ales. Vine de la sine. Atît. Ce bine! Nu e numai ea pe lumea asta. Te face uneori puţin încrezător. Cum vă mai simţiţi? Oh, merci, foarte bine, mulţumesc de întrebare. E simplu. Happy Birthday to You, Bonne Anniversaire, şi gata. A trecut, urmează iar.

O să le ducă fetelor la birou nişte plăcintă cu spanac şi brînză, măsline şi pîine la cuptor. în Albania oamenii preţuiesc mult ceea ce face fiecare cu mîna lui. Albanezii sunt şi ei oameni. Că n-or fi lupi. I-a speriat Skanderbeg pe toţi, şi pe turci, de i s-a dus vestea, dar nici chiar aşa. Acum, de cînd cu războaiele din Balcani şi Miloşevici, cu Berisha, cu Kosovo şi Ismail Kadare, ştie toată lumea de ei. Albanezii. Sunt oameni ca toţi ceilalţi. Poate mai aspri şi duri. Poate. Dar nici istoria nu i-a menajat. Vorbe. Nu totdeauna istoria sau femeile sunt de vină. Cineva e mereu de vină. Cine? Nu ştim.

Nu prea îi plăcea să-şi sărbătorească ziua de naştere. La ce bun. Anii oricum trec, ea e mulţumită şi nu prea de viaţa ei la Paris. A umblat prin toată lumea. A ajuns la Paris. Nu prea ştia ce caută, dar s-a perindat şi prin Quebec, şi la Montevideo, jumătate de an a stat la Atena, alte zece luni a fost garçon într-un hotel din Bodrun, la Marea Marmara, sau Mediterana, geografia asta e complicată, care e capitala Regatului Nepal? simplu, Katmandu!, capitala Albaniei? Tirana, trei ani pe vapor în Caraibe, un an la Marsilia, la un cămin de bătrîni, a lăsat şi un copil la Berlin, acum îi e dor de el uneori, îl creşte o bunică din Bavaria, doar în Alaska nu s-a putut duce, a încercat doar. Procedurile s-au dovedit complicate să ajungă să se bucure de trăit în mijlocul zăpezilor. Eschimoşii au şi ei viaţa lor, albanezii habar nu au ce oameni minunaţi sunt eschimoşii. Albul e altă culoare decât restul culorilor. Şi soarele e altfel acolo, în nord, şi oamenii, Parisul, ei da, Parisul. E bine aici, Europa e plină de prieteni, aşa cum Canada e plină de promisiuni. Ce să-şi mai dorească dacă are tot ce-i trebuie? Nu-i lipseşte nimic, au schimbat şi maşina Renault cu un Citroën mai puternic, au şi aparat de făcut pîine, maşină de spălat vase, maşină de spălat rufe, de tocat, de prăjit, maşină de tăiat iarba, pentru mica grădină din spatele casei, au toate maşinile posibile. Roger lucrează şi acasă. Are atelierul lui. Ea lucreză pe unde apucă. Seamănă cu mama, poate să facă orice, oriunde, în orice condiţii. Asta îi oferă un mare spaţiu de manevră. Au schimbat de curînd şi gresia de la intrare. Robotul de bucătărie este Siemens. Instalaţia sanitară e de ultimă generaţie. Roger o iubeşte în felul lui. Să-i facă un copil şi lui. Roger e un om ocupat, dacă e să vină un copil bine, dacă nu, nu. Om serios şi tot ce face pare, nu pare, este temeinic. Galanteriile de altă dată nu-şi mai găsesc rostul. Nu e timp, proiectele Uniunii Europene sunt diverse, dar foarte concrete. Nu mai merge pe bîjbîite, improvizaţia esta la ea acasă doar în Balcani. Un gîndac se plimbă în voie pe balustrada de la intrare. Lui Roger îi plac mărcile germane. Şi berea HEINECKEN. Bunicii erau din Alsacia. Cînd iubeşti pe cineva nu contează de unde i se trag bunicii. Marfa germană e bună. Fără piese lipsă. în Albania se poate improviza orice. Poţi conta pe produsele nemţeşti, totul făcut, da, la modul serios, greu de explicat cum au pierdut ei două războaie mondiale. Tot ce este nemţesc e bine făcut. În Albania nimic nu e făcut temeinic. Ce s-a făcut azi, a ars mîine, s-a deşirat, desfăcut, dărîmat, nu s-a legat nimic. Poate de azi înainte, cine ştie, au venit americanii, au înnebunit toţi albanezii din cauza americanilor. Kosovo e acum al albanezilor. Ei şi, se va învîrti lumea mai altfel şi Codul lui Lek va fi marcă înregistrată în Uniunea Europeană? În Serbia sau Grecia lumea nu-i prea înghite pe americani. Prin Balcani mai apăreau englezii, doamnele şi domnişoarele vorbeau franţuzeşte, alte vremuri. Albania a rămas Albania. Scurt. Totdeauna pîinea de casă e mai bună, spunea bunicul ei. Om mare în Albania, acum nu se mai vorbeşte de el. E doar nepoata lui Ramiz Ali, cine mai ştie azi ce scria bunicul în rapoartele lui fluviu publicate în Zeri i Popullit. în ultimii ani, prietenii au început să o sune, ca s-o felicite de ziua ei. Se ştie deja, nu e chiar rău. Un mic răsfăţ, mai dai, mai şi primeşti. Şi atunci aşa a rămas. În Montparnasse i-a plăcut de la început. Nu e ca la Tirana. Şi acolo se trăieşte. Comunism, necomunism, oamenii au trecut peste toate astea. S-a trăit. Trăim. Mai şi iubim, ne mai certăm, duşmănim, muncim, vin boli sau demonstraţii de 1 Mai, mai facem cîte un copil, mai îngropăm cîte un unchi mort din cauza fumatului -în Albania se fumează îngrozitor de mult, greu să-i dezobişnuieşti de unele năravuri. Vin altele. Lasgush Pradeci scria poezii frumoase, acum nimeni nu mai scrie poezii. Se scrie pe blogg-uri, se iubeşte lumea pe internet, se află tot ce e pe lume prin sms-uri. Aşa. Lumea comunică din ce în ce mai intens şi parcă nu mai e nimic de comunicat. Dacă e să se vadă, tac şi beau. Fără prea multe cuvinte. Vorbe. Oamenii beau şi atît. Ca irlandezii, ca texanii, ca siberienii. Albanezii beau şi ei cam mult. Dacă nu whisky şi gin, măcar rakki şi vodcă. Vodca finlandeză a ajuns şi ea să o concureze pe cea rusească. Se răzbună şi popoarele mici cum pot. Ca şi femeile urîte care au bărbaţi frumoşi cum nu reuşesc uneori femeile frumoase să aibă. Nu există femei urîte şi femei frumoase, zicea Peter Postoli cînd se îmbăta. Unele sunt iubite, altele nu. Norocul lor. Peter se îmbată des. L-a lăsat nevasta, o franţuzoaică din Montpellier. La Montpellier a studiat şi Enver Hodja, lumea te judecă după aparenţe, după ce se vede, iar dincolo de aparenţe, vine istoria fiecăruia şi a lumii. Enver, marele comunist dogmatic, care l-a repudiat pe Tito şi s-a luat în dinţi cu comunismul sovietic, preferînd intransigenţele doctrinare chineze, a lucrat la Ambasada Albaniei de la Bruxelles. Ironia istoriei, nu, să fii în serviciul regelui Zogu şi apoi să renunţi, să te întorci la Korce şi să predai limba franceză elevilor uitaţi şi de Dumnezeu, şi de Allah într-o ţară din inima Europei. Straniu şi nu prea, nimic nu este întîmplător pe lumea asta, şi faptul că franţuzoaica din Montpellier şi campionul de box al Albaniei s-au iubit fără să ştie nimic de studiile lui Enver Hodja. Toate trec şi se uită. Asta e.

Şi pentru cine a fugit femeia aceea de lîngă iubitul ei albanez, plin de muşchi şi de pasiune? Neverosimil şi real, măcar un francez sadea să fi fost, puah, unul din Maghreb, pentru un marocan chel şi cu burtă, să mori de rîs dacă îl vezi, l-a lăsat pe Peter Postoli, care a fost campion al Albaniei la box, categoria mijlocie. Şi acum, dacă vîră pumnul într-o halbă de bere, rupe tot în jur. La Paris berea se serveşte în pahare, nu are în ce să bage pumnul Peter Postoli cînd bea după nevasta lui. Aşa se întîmplă. Fiecare iubeşte pe cine nu trebuie, apoi fiecare încearcă să pună lucrurile la punct. Cîrpăceală. Şi iese mai rău ca la început. De aia se bea aşa mult. Se bea şi din alte pricini. Şi fără pricini. Adriatica e frumoasă pentru cine o ştie. Şi măslinii, şi smochinii, şi roşiile, pînă şi peştii din Albania sunt mai gustoşi decât toate astea pe care le cumperi de pe unde apuci la Paris. Totul e mai altcumva decît la Paris. Dacă ai plecat de acasă nu mai ai casă. Tu devii propria ta casă. Da, limba e casa fiinţei, nu-i nimic de rîs. Atena ştie şapte limbi foarte bine şi acum învaţă catalana. O să plece la Barcelona, nici Roger nu ştie de noul ei proiect. Se înşală amarnic dacă îşi închipuie că o să-i facă un copil, o să-i crească un copil şi o să iasă la pensie crescîndu-i nepoţii. Nu, încă nu e pregătită pentru o astfel de viaţă. Are o ofertă şi la Marsilia. Nu ştie exact ce vrea, ştie mai bine cam ce nu vrea. Are oroare de ridicol, de penibil şi de locurile comune. Vrea să aibă viaţa ei. A plătit scump chestia asta. Acum e ziua ei. Ca să pregătească şi ea mereu cu cîte ceva - o prăjitură, un suc, nu mare lucru, să fie ceva făcut de mîna ei. E mai simplu să cumperi din oraş, dar ea a rămas cu unele obiceiuri de acasă. A umblat mult, poate o să mai umble, unde va ajunge, Roger vrea s-o ţină lîngă el, dar nu e simplu cu una ca ea. Dor de ducă. De ce nu - nu ştie. De ziua ei a primit mereu şi cadouri. Şi e frumos să ai o zi a ta, de nume, de orice, să te felicite toţi, să-ţi zîmbească, să îţi ureze toate cele bune. Să primeşti cadouri şi noaptea să mai şi plîngi singură pe întuneric. Te simţi parcă mai altfel. Cum? Fericită, uneori. Sau nu. Nu ştii cum te simţi, pur şi simplu eşti viu şi trăieşti. Te simţi mai altfel. Şi atît.

Şi mai ce? Nimic.

La Paris. Pentru comunismul lui intransigent, Enver Hodja interzice studiul limbii franceze pe tot cuprinsul Albaniei. Incredibil cum se amestecă toate istoriile lumii. Pe soţia lui o chema Nedzamia, care îl urma orbeşte în tot ce făcea. O femeie frumoasă care-şi iubea nebuneşte soţul, dovadă că nu toate femeile albaneze sunt curve. Cum cred francezii şi nemţii în trecere prin Paris. Ei da, Parisul rămîne Paris, cu bistrourile şi cu Sena lui cu tot. Vive le Paris et les parisiennes! Dar dacă şi Enver se răzbuna pe limba franceză pentru că o franţuzoaică de la Liceul Louis le Grand nu i-a răspuns dragostei lui? Maurice Thorez a încercat să-l aducă la o realitate, dar nu i-a reuşit. Să stai închis într-o cetate înconjurată de sîrmă ghimpată ideologică de tip chinez şi să citeşti cărţi franţuzeşti care au luat Premiul Goncourt sau Renaudot pare de domeniul absurdului. Absurd, pardon, nimic nu e absurd. Dumnezeu e absurd, Allah e absurd, Partidul Comunist Albanez e absurd, doar oamenii nu sunt. Trăiesc şi mor. Şi atît. Dar să nu mai pomenim de absurd într-o zi de sărbătoare. „Segurimi", SDS-ul lor, ar putea fi peste tot, nu mai e. Se zice. Aşa ce chema serviciul de securitate internă, cînd ea era o simplă copilă, slabă şi osoasă de rîdeau toţi de ea, o copilă şi bunicul mare şi tare pe lîngă Enver Hodja. O plimbau pe faleză la Durres, ea se juca printre stînci, culegea scoici, se uda pe picioare şi mama ei o certa că, dacă se murdăreşte pe picioare cu nisip, n-o s-o mai iubească nimeni mai tîrziu. Ea încerca să nu se murdărească de gura mamei şi nu de frica iubirilor de mai tîrziu. Au venit şi au plecat, la Montevideo apa oceanului e parcă mai alta decît la Adriatica, dar sentimentele sunt cam aceleaşi. I se face uneori dor de nisipul mării, acolo e ea, pe nisip, şi în mare, i se face dor şi de ea, dar acum marea şi nisipul sunt departe, şi ea e uneori departe, Roger rîde de ea, dar ei nu-i pasă. Ce să înţeleagă Roger cîte ceva din istoria Albaniei? Oricum ea nu contează, sunt doar zi de zi împreună şi au foarte mult de lucru. Fiecare cu ale lui, se întâlnesc mai mult nopţile. Nici nu-ţi dai seama cum trec nopţile şi vin iar zilele. Ninge, plouă, la Paris e cerul cenuşiu mereu. Dar oamenii ştiu să zîmbească. Nici nu-ţi dai seama cum trec secolele. Coniacul albanez nu poate pătrunde în Franţa, au şi ei mărci foarte bune.

(Fragment din volumul Opt povestiri)