Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Povestea Balcicului de Simona Vasilache

În totul, Balcicul este un bun de epocă. O himeră purtătoare de nostalgii. Cu istoria lui, scurtă, parcă ieşită de nicăieri, şi cu mult mai lunga şi spumoasa legendă îl recuperează Lucian Boia, într-o carte-album: Balcic. Micul paradis al României Mari (Humanitas, 2014).
Nu e nimic, şi totuşi e, pare să fie motto-ul acestei redescoperiri, de la un ţărm prea puţin românesc, în demografia şi-n geografia lui, şi cu care, pe deasupra, românii par că nu prea au ce face, la un loc deopotrivă monden (a must, cum am spune astăzi, pe lista protipendadei) şi dătător de linişti de dincolo de lume.
Povestea Balcicului începe dintr- o conjunctură istoric-geopolitică: după războaiele balcanice, în 1913, Cadrilaterul îi revine României. Cu un dar nesperat, ascuns de o infrastructură proastă şi de o demografie exotică – Balcicul. Recuperarea afectivă, în fapt, crearea legendei va fi mult mai lentă, dar şi mult mai spectaculoasă. Peste ani, Lucian Boia vede urmele unei iubiri într-un catalog de expoziţie (Doina Păuleanu, Balcicul în pictura românească, 2004, ediţie revăzută, 2007), şi se simte ispitit să refacă drumul pictorilor la Balcic, drumul reginei, drumul melancoliilor noastre, care se împletesc, atât de potrivit, cu jindul după România dintre războaie. România Mare.
Foarte substanţial, dincolo de câteva pânze, superb reproduse în carte, dincolo de revoluţia pe care o declanşează în stilul lui Tonitza şi de câteva, mult mai modeste, consemnări literare, nu este filonul artistic de la Balcic. Dar nu neapărat după roade („marea ce rodeşte/ În umbră şi lumină, doar cu spume”, va scrie Ion Pillat) se cunoaşte locul bun. E altceva, o lentoare orientală, topită de soare şi de atotputernicia unei filosofii profunde, neschimbate, o zăbavă vindecătoare, o foşgăială bizantină înălţată, totuşi, de o măreţie, o claritate dintr-o altă poveste. Contrarii, alb şi culoare, sobrietate şi apropiere, lipsa cuvântului, ca în însoţirile mute dintre regină şi {efica, turcoaica ei credincioasă, şi sporovăială pe săturate. Mai ales, izolare şi complot. Departe de ţară, în Cuibul liniştit, cea mai iubită figură publică din interbelic, a cărei legendă o stimulează pe cea a Balcicului, nu va fi departe şi de intrigile de la curte, de problemele Regenţei, de nebuniile lui Carol. Nedorind, pesemne, să amestece un loc frumos cu o istorie urâtă, Lucian Boia se păstrează în stilul celor care au scris despre Balcic ca despre o oază. Menţionează, în treacăt, pelerinajul oamenilor politici la curtea, alternativă, a celei pe care o izolaseră, dar nu intră foarte adânc în problemele politice ale unei ţări care ne pare, astăzi, foarte liniştită. Nu era.
De fapt, Balcicul şi pacea pe care o iradia, din asprimile lui de piatră albă, erau o problemă de atitudine. De a şti să-ţi faci viaţa frumoasă şi să dai amploare ambiţiilor. {i regina, şi primarii (Octavian Moşescu, pentru scurtă vreme, apoi George Fotino) şi arhitecta Balcicului, Henrieta Delavrancea-Gibory, şi pictorii, şi scriitorii vor mai mult. De la case dichisite, fără să lezeze simplitatea elegantă a locului, la vogă, la anvergură a mişcărilor lor, notorietate, companie. Pictorul Satmary, cumnat al Ceciliei Storck, îşi atrage la Balcic nu doar familia, ci şi pe regină, dorind s-o vadă patronându-i mişcarea culturală. Ea va rămâne, spune Boia, o pictoriţă începătoare. Dar implicarea ei în creşterea artistică a locului face minuni.
Până la urmă, mai nimic nu ţine. Universitatea Liberă şi mitul Coastei de Argint se destramă după un şir de conferinţe. Pictorii revin în ţara zguduită, din nou, de război. Scriitorii trăiesc din amintiri. Politicienii apucă alte drumuri, iar regina moare în străinătate, trimiţându-şi, cu limbă de moarte, inima la Balcic. După cedarea lui, glosează cu destulă amărăciune Lucian Boia, „inima reginei Maria şi-a continuat peregrinarea. După Bran, a ajuns, în 1969, la Bucureşti, trecând în grija Muzeului Naţional de Istorie. Multă vreme părăsite într-un depozit, cele două casete sunt acum expuse în sala Tezaurului. După atâta neodihnă, va avea parte şi de o destinaţie finală? Pentru preţioasele casete, Muzeul e locul potrivit, dar nu neapărat şi pentru o biată inimă (fie ea şi de regină).”
E, cred, concluzia. Istoria recuperează mărturii palpabile, mai mult sau mai puţin preţioase, mai mult sau mai puţin bătute în pietre scumpe. Dar nu şi zbuciumul, inefabilul, inconstantul şi vremelnicul dintr- o biată inimă. Din inimi care au bătut, sincronizate cine ştie de ce, pentru Balcic. De asta, cartea pe care, cu neabătute melancolii, o închid acum e cu atât mai necesară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara