Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Povestea omului-glob de Adina Diniţoiu

Andrei Mocuţa, Şercan, Editura Dacia XXI, Colecţia „Prozatori contemporani”, Cluj-Napoca, 2012, 104 pag.

Andrei Mocuţa (n. 1985), autor deja a două cărţi de povestiri (Povestiri din adânci tinereţi, 2006; Porcilator, 2009) a mai publicat anul acesta un al treilea volum de povestiri, intitulat Şercan (Editura Dacia XXI). De data aceasta, tânărul şi talentatul prozator mută poveştile sale inepuizabile în spaţii exotice, asiatice şi africane, poveşti iniţiatice şi, totodată, parodice, aşa cum bine observă prefaţatorul cărţii, Petru M. Haş – iar uneori de-a dreptul feerice şi poetice, prin broderia imaginativă pură, aş adăuga eu. Am mai avut ocazia să spun şi altădată că Andrei Mocuţa dă dovadă de o maturitate precoce a percepţiei vieţii, care – am senzaţia – e cu deosebire necesară în proza scurtă şi foarte scurtă, aşa cum sunt textele din Şercan; texte înţelepte, ironice şi parodice care se învârt în jurul acestui personaj, Şercan, fiul africancei Tamika (ce găteşte prăjituri cu inima), ajuns dintr-un puşti voluminos, înfulecător de orice fel de „obiecte rotunde”, un maestru şi un învăţător (neconformist, fireşte!). Rămas din copilărie cu obiceiul de a-şi suge degetul cel mare, Şercan întemeiază astfel, cu „consecvenţă”, „frăţia călugărilor cu degetul în gură”, fiindcă: „Perseverenţa cu care practici propriile ritualuri (oricât de insolite ar fi) e atuul decisiv în dobândirea iluminării” – comentează cu ironie subţire autorul. În ce priveşte învăţătura pe care le-o oferă discipolilor, e aceea de a se scălda în tăcere „ca într-o cascadă”: „Şercan le dădea discipolilor învăţătură în templul său tăcut. Zi şi noapte în templu nu se auzea nici un sunet. Cine poposea acolo era poftit să se scalde în tăcere ca într-o cascadă.
A renunţat la orice ritual. Discipolii nu aveau altceva de făcut decât să mediteze. Nu se recitau sutre. Vizitatorii nu erau binecuvântaţi cu voce tare, ci înscrişi în pomelnicul inimii călugărilor, care se rugau pentru ei în gând.
Într-o zi, Hua Chi, care cunoştea rânduielile templului, a auzit dangătul clopotelor şi vocile care recitau rugăciuni. Atunci a ştiut că Şercan nu mai e” („Templul tăcut”, ultimul text al cărţii).
Tonalitatea gravă de aici este, însă, numai una din faţetele acestor povestiri caleidoscopice: există şi multă gratuitate fermecătoare, ca în poveştile pentru copii, precum în partea a cincea, cuprinzând poveştile dedicate Tamikăi (asezonate, desigur, şi cu multă tristeţe), ca, de pildă, în Asortarea şosetelor: „Şosetele cu buline aveau un farmec aparte pentru Tamika. Deşi răspunsul era chiar sub nasul ei, şi-a dat seama că singurul mod de a-l convinge pe Şercan era să-i ofere obiecte sau forme rotunde. A fost uşor să-l păcălească să poarte şosete cu buline”. Aceeaşi Tamika, „frumoasa Tamika”, a cărei viaţă „era plină de iubire”, dar care ajunge să înţeleagă, tot iubind, următoarele: „Calea, după cum a constatat cu tristeţe Tamika, e un lucru, iar adepţii căii sunt cu totul altceva”. Nu mă pot abţine să nu citez un fragment irezistibil, amestec de savoare copilărească, poveste pentru copii şi dragoste maternă (din povestirea Cumulus, din partea a doua): „ – Aşa arată norii Cumulus, îi şopti Tamika lui Şercan în timp ce îl ţinea în braţe. Uite cât de repede se mişcă pe cer! Mmm, zici c-ar fi conopide cu muguraşi.
Cuuumuuuluuus, zise Şercan.
Vrei să păpăm nişte Cumulus? Râse Tamika în timp ce îl mângâia pe Şercan cu mâna pe burtă. Trofeul meu mic! Zise ea, adresându-se burţii.
Cuuumuuuluuus.
Zi aaaaaaaa...
Şercan îşi sugea degetul mare de la mâna stângă.Tamika întinse mâna spre cer şi înşfăcă un Cumulus proaspăt. Îl îmbie pe Şercan, întinzându-i câţiva muguraşi ţinuţi între degetul mare şi arătător, însă el continua să îşi sugă degetul. Tamika îl pocni peste deget. Abia când îl pocni mai tare, reuşi să i-l scoată din gură, să se minuneze de aspectul lui: fără unghie, cu buricul ros până la sânge”.
Povestea în şapte părţi a lui Şercan are acest dar al conciziei şi al plasticităţii expresiei (cu mici excese ludice uneori) şi al harului de povestitor cu fine observaţii de viaţă şi, iată, aici, de înţelepciune orientală. Povestirile (foarte) scurte ale lui Andrei Mocuţa sunt şi ele o meditaţie la confiniile tăcerii, precum învăţătura transmisă discipolilor de Şercan.
Şercan este, într-adevăr, „o vacanţă Zen, cu mantre şi fără mantre. Ceva pentru copii şi rafinaţi. Sunt lecţii frumoase în toată povestea asta, care trebuie citită ca un roman alcătuit dintr-o suită de poeme în proză. O poveste mongolă şi africană, dar şi o poveste himalayană. Scriitorii buni sunt nişte Şeherezade. Andrei Mocuţa e o admirabilă Şeherezadă, iar romanul său, cel pe care urmează să-l citiţi: Şercan” (Petru M. Haş, în prefaţa cărţii, O vacanţă Zen).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara