Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Povestea ursului din pădure de Ioan Holban

Singur printre poeţi, "matcă" printre dramaturgi, Marin Sorescu făcea, în urmă cu douăzeci de ani, o vizită în "casa ficţiunii" de unde s-a ales cu un "roman într-o doară" căruia i-a spus Viziunea vizuinii; despre această carte nu s-a scris aproape deloc la apariţia sa, nici după aceea, pînă în 1989, nu s-a pomenit în bibliografia autorului, iar după 1990, nici atît, într-o lume grăbită să-şi uite trecutul şi să înghită lacom un viitor incert: chiar dacă unul din protejaţii puterii de atunci, "mîna lungă" a cenzurii - care citea în acest roman "într-o doară" parabole deloc convenabile - l-a atins, e drept, discret, şi pe Marin Sorescu. Roman în două părţi, cu un număr suficient (şi simbolic) de capitole (33), fiecare cu un motto "întîmplător", se zice, cu un Indice Alfabetic, un Cuprins şi două volume de versuri inedite ("Ţoiuri" şi "Ventuze"), Viziunea Vizuinii are eroi pozitivi care se transformă în negativi, ca imediat să facă saltul înapoi, în pozitivi, şi tot aşa, observaţi în metamorfozele lor de un autor care îşi citeşte lumea la microscop, şi-o apropie la telescop, o desenează şi, la urmă, îşi mîngîie, pe calea textului, dulăii Codin şi Mozoc. Dar iată personajele lui Marin Sorescu, căci ele contează, în primul rînd: Ursul (Ursu, Domnul Urs), animal omnivor, om de litere şi inginer silvic, şeful Ocolului pămîntului nr. 1, posesor de vizuină, apartament şi cenaclist, Vulpea (d-ra Vulpe, Anişoara Iordăchescu), cu talent dramatic şi aptitudini de ingenuă, inflamabilă, roşcovană şi însărcinată de sus, Fără-Cap şi Fără-Coadă F2C2, Iepurilă), poştaş şi poet al fugii, greu de prins, greu de ţinut, Bursucul, colocatar al Ursului şi ultimul filosof agnostic, Lupul (Lupu), figură impresionantă a literaturii în genere, simbol al unor vechi popoare indo-europene dar hăituit de viziuni, pe nedrept, în această viaţă, Cocoşul, poet, autor de procese-verbale şi ceas deşteptător Guiţ de Lapte (zis De Sanchis), inapt pentru metafizică întrucît îi plac băile de nămol, Viţica (Ica), făptură legitimă, fiinţă iubitoare şi bună mamă vitregă, Broaştele, cu apariţii în cor, dar episodice, Codin şi Mozoc, doi dulăi care merg împreună şi la Indicele explicativ şi, în fine, Copilul, singurul personaj care n-a suportat vraja şi metamorfozele celorlalţi eroi, el neputînd fi decît pozitiv.
            
Acestea sînt personajele, nu avem ce povesti pentru că nu se întîmplă aproape nimic, dar avem ce comenta pentru că eroii lui Marin Sorescu vorbesc mult şi cu miez dar, mai ales, au viziuni. Aşadar, pînă la capitolul XI al cărţii, ne aflăm într-o "vizuină din zilele noastre", cu ceva primitiv şi desuet, ceva de "boîte", în compania Ursului care, deşi nu bătuse Cartierul Latin, pictează cu o "pensulă grosolană dar sinceră, pentru că venea de la inimă (era stîngaci)" buchete întregi de Picasso (perioada bleu) pentru o Coţofană pe care o iubeşte cu focul dragostei dintîi, visează şi se fereşte de "eroziunea de conştiinţă" cu ajutorul parfumului de levănţică, scrie scrisori unei "frumoase ursoaice naturale", arătînd veleităţi scriitoriceşti, rezolvă cazuri de competenţă juridică privind un conflict dintre Vulpe şi Cocoş, conduce o interesantă şedinţă de cenaclu şi face versuri pe rime date, dovedind încă o dată că "viaţa e complexă în totalitatea ei chiar şi cînd hibernezi"; cei din jur se pătrund şi ei de atmosfera încărcată pînă la refuz de fulgerele vieţii spirituale: Bursucul este, s-a văzut, ultimul filosof agnostic, Vulpea face versuri, Cocoşul, şi el, dar, în plus, îşi explică "poetica" sa, Viezurele are preocupări lingvistice privitoare la "substrat" şi toţi intră cu evlavie, conduşi de Vulpoi, în "peştera Gîndirii abstracte" unde îşi îmbogăţesc cunoştinţele şi îşi înalţă spiritele, iar Ursul desenează pentru viitorime povestea vieţii sale pe care norocosul autor o va descoperi "peste cîţiva ani" spunîndu-ne-o şi nouă. Cîţiva dintre cei care au apucat să citească şi să comenteze cartea, foarte puţini, însă, au citit aici "chei" referitoare la Meditaţia transcendentală, unul din marile scandaluri, bine ascunse, ale epocii.
           
Dacă pînă aici "nu trebuie luat totul ad litteram, că doar nu sîntem între oameni" (posibilităţile de îndepărtare "de literă" sînt nelimitate, iar autorul le exploatează din plin, oferind pagini de un umor autentic al cărui mecanism declanşator este cunoscutul procedeu al "vizualizării" cuvîntului, al "gestualizării" gîndului), începînd cu capitolul XI al romanului, lectura trebuie să treacă în registrul "literei" pentru că Ursul devine Ursu, Vulpea se metamorfozează în d-ra Vulpe, alias Anişoara Iordăchescu, Iepurilă ia în primire atribuţiile poştaşului etc.; titlul capitolului în cauză spune totul: "Lumea vrea poveşti". Iar poveştile se spun prin "litere". Cauza metamorfozei este dragostea care "îl schimbă pe om, îl face animal şi invers, face dintr-un urs şi o vulpe doi oameni"; cei doi oameni sînt Ursu, responsabil silvic la Ocolul pămîntului nr.1, căruia îi plac "romanele doldora de acţiune, iar nu leşinăturile prozei de azi, cu probleme de conştiinţă chipurile, cînd conştiinţa omului a ajuns la os, chipurile" şi Anişoara Iordăchescu, iubită de şeful său, uitată, apoi, dar perseverentă, preocupată de problemele căminelor culturale, gata oricînd să despice prea mult firul în patru şi, mai ales, femeie pentru că, iată, d-ra Vulpe este o excepţie care confirmă regula: are "gînduri oarecum fanteziste, de femeie şi femeile trebuie să vadă mai mult în realitate decît în oglindă." Viaţa acestor oameni, cu problemele, viziunile şi triunghiurile lor erotice (Ursu, Viţica alias Ica şi Anişoara Iordăchescu), se scrie în două registre corespunzînd unei "vieţi anterioare" (cînd erau doar Ursul şi Vulpea) - o "anterealitate" -, dar şi unei "suprarealităţi" pe care le-o conferă noul statut certificat prin "poveste". Dacă viziunea vizuinii se conturează prin ceea ce este dincolo de literă, vizuina viziunii este litera însăşi; viziunea anterealităţii este "transparentă", deschisă lecturii, în timp ce vizuina ascunde viziunea suprarealităţii prin cotloanele sale ce duc la "peştera Gîndirii abstracte". Raporturile acestea sînt, însă, abil amestecate în textul romanului; viziunea este a vizuinii (ceea ce este "transparent" ni se indică a fi "la vedere"), iar Ocolul silvic, vizuina, este o "parte integrantă din ocolul lumii" (ceea ce "se ascunde", în fapt, ni se indică a fi "la vedere").
           
Văzut între polii tensionaţi ai acestor corelaţii, romanul lui Marin Sorescu nu este deloc "într-o doară"; se discută, de pildă, în cenaclu sau la iarbă verde (numai acolo?), cîteva "poetici" (numai atît?) care nu sînt doar ale Cocoşului, Cîrtiţei sau Iepurelui, Lupul face cîteva consideraţii nu tocmai anecdotice despre om, privit "din punctul de vedere al animalului", Ursul visează "ca oamenii" etc.; oricum, ajungînd la concluzia că "e bine să te mai odihneşti din cînd în cînd într-un animal, că uite cum te conservă", autorul spune altfel istoria unor oameni condamnaţi atunci la duplicitate şi schizofrenie; altfel, adică prin intermediul poveştii ursului din pădure "mereu între lăcomia la miere şi la zmeură şi între libertatea totală şi plină de reculegere". O carte deliberat încîlcită unde, tocmai de aceea, pînă şi mai-marii vremii au putut citi nemulţumirile unui scriitor şi "bleanda" dată unei realităţi care ajunsese să-l exaspereze pînă şi pe Marin Sorescu. În consecinţă, i-au "ascuns" cartea în vizuinile de atunci ale fondurilor speciale din bibliotecile publice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara