Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Povestitor în secolul romantic de Mihai Zamfir


Între marii memorialişti romantici din a doua jumătate a secolului, George Sion este cel mai puţin educat şi cel mai naiv; el încheie seria prozatorilor care, după Unire, atunci cînd modernizarea României se înfăptuia în ritm susţinut, au simţit nevoia să arunce o privire asupra trecutului ce se destrăma rapid şi să valorifice latenţele lui sociale şi estetice. Impulsul care a condus la scrierea masivului volum Suvenire contimpurane, apărut în 1888, e tot cel care provocase rememorările lui Ion Ghica ori Vasile Alecsandri; numai că aflat, intelectual, mult sub nivelul celor doi, Sion a trebuit să suplinească printr-un talent nativ cultura sa lacunară şi şcolaritatea precară. Există şi reversul medaliei: tocmai din această cauză, faţă de opera altor memorialişti, cea a lui Sion se prezintă infinit mai spontană şi mai naturală.

Biografic, Sion este un paşoptist deplin. Fiu de boieri moldoveni de a doua categorie, a trăit idealurile paşoptiste şi le-a slujit cu convingere profundă. Cît priveşte şcoala, a urmat doar două clase gimnaziale. Debutează ca poet în 1844 cu volumul de versuri Ciasurile de mulţumire a lui George Sion, care trece neobservat (chiar şi titlul, împrumutat lui C. A. Rosetti, denotă o incurabilă modestie); participă intens la Revoluţie, se implică activ în lupta pentru Unire şi ajunge, în timpul domniei lui Carol I, o figură culturală de notorietate. Pe ce se baza atunci reputaţia sa? Pe efortul scrisului zilnic, din care a rezultat o producţie literară importantă sub aspect cantitativ: poezii de învăţătură morală (101 fabule, 1869), versuri romantice mediocre, însă uşor memorizabile, ediţii îngrijite din Bolintineanu, Grandea, Baronzi etc.; li se adaugă piese de teatru fără valoare, voluminoase şi numeroase traduceri, de la Atanasie Christopulo, Spătarul Milescu şi Dionisie Fotino la Moličre şi Racine, într-un avînt scriptic industrios, fără oprire şi fără alegere.

Dacă n-ar fi scris spre sfîrşitul vieţii Suvenire contimpurane, Sion ar fi rămas un paşoptist minor, salvat de la uitarea totală doar prin versurile din poezia Portretul, pe care, în actul al doilea din O noapte furtunoasă, Veta le cîntă emoţionată gîndindu-se la iubitul ei, Chiriac. (Simplitatea extremă şi cantabilitatea micilor romanţe ale lui Sion făcuseră din poet o figură populară).

Talentul de prozator al autorului - unicul important - izbucneşte puternic şi neverosimil de tîrziu, după vîrsta de 60 de ani, aşa cum se întîmplase şi cu Ion Ghica. Dar asemănările se opresc aici. Spre deosebire de "prinţul Ghica", scriitorul cu care Sion manifestă cele mai evidente afinităţi, autorul Suvenirelor contimpurane se afla, cultural şi social, pe o poziţie inferioară: frecventator sporadic al colegiului Sfîntul Sava, Sion a trăit multă vreme la ţară, ocupîndu-se de agricultură; angajat mai tîrziu în poziţii funcţionăreşti subalterne, n-a studiat în străinătate, n-a beneficiat de contactul cu marile şcoli; a învăţat franceza singur şi pe apucate; primul oraş "străin" pe care l-a văzut a fost... Braşovul, unde Sion a junge la 1848, gonit în Transilvania de frămîntările revoluţiei ieşene. Unicul său atú lingvistic l-a reprezentat cunoaşterea perfectă a limbii greceşti (era grec după mamă, fiul al Frosei Schina, fata unui cunoscut eterist ucis de turci, căsătorită, după venirea ei în Moldova, cu boiernaşul Ioniţă Sion). Toate acestea memorialistul le povesteşte, simplu şi fără emfază, în partea autobiografică a Suvenirelor. Nici urmă de fumuri aristocratice, de îngîmfare sau de prezumţie la academicianul George Sion, ajuns senin pe culmea vieţii; modestia sa funciară a rămas nealterată pînă la sfîrşit. În lumea exaltărilor şi a ambiţiilor romantice, romanticul Sion e unul dintre puţinii scriitori care îşi recunoaşte, fără reticenţe, limitele intelectuale şi care nu încearcă în nici un fel să pară mai mare decît este.

Marea sa carte memorialistică datează din 1888. Atmosfera se prezenta atunci cum nu se poate mai propice acestui gen de sriere: experimentatul literat Sion a simţit-o instinctiv. La Junimea (grupare de care Sion s-a ţinut departe, după ce Maiorescu îl batjocorise crunt în Beţia de cuvinte), moda rememorărilor făcea de multă vreme ravagii; unele dintre amintirile publicate în "Convorbiri literare" (semnate de Ion Creangă, Ion Ghica sau Vasile Alecsandri) aveau să rămînă piese de rezistenţă ale prozei româneşti; altele semnalau doar o stare de spirit. E foarte probabil ca această stare de spirit să-l fi contaminat şi pe George Sion, care se apucă să-şi povestească viaţa exact în anii cînd proza românească trăia febra memoriilor.

Tentative de memorialistică schiţase autorul nostru şi pînă atunci. În "Revista Carpaţilor", la 1860, îi apăruseră însemnări despre Revoluţia de la 1848; peste cîţiva ani, în 1867, episodul Din Bărăgan fusese trimis "Convorbirilor literare", fără însă a fi publicat. Toate acestea vor fi însă refăcute după 1884, adică după moartea lui Demir, fiul cel mare al scriitorului, eveniment care l-a împins parcă pe Sion, ajuns la bătrîneţe, să-şi recapituleze existenţa. Intuind sensul gustului public, autorul va da ultimă formă însemnărilor sale de pînă atunci abia în anii premergători lui 1888, unificîndu-le acestora viziunea şi stilul. Principalele episoade poartă ca dată a redactării finale anul 1888. Ca şi în alte ocazii, Alecsandri pare a fi jucat şi de această dată rolul său specific, cel de "declanşator al memoriei". Într-o scrisoare din 1 octombrie 1888, aflat pentru cîteva zile în ţară şi citind fragmente din Suvenire contimpurane, Ministrul României la Paris îi scria lui Sion, cu inegalabilul său aer suficient şi protector: "Singura odihnă ce am găsit în orele de linişte este în citirea Suvenirilor contimpurane ce publici. Te îndemn dar cu tot dinadinsul să urmezi înainte. Bine ar face toţi bătrînii să urmeze pilda lui Ion Ghica şi a dumitale".

Cu patru ani mai în vîrstă decît Sion, Alecsandri nu se sfia să-şi numească "bătrîn" mai tînărul coleg, considerîndu-se probabil pe el însuşi un nemuritor aflat în afara timpului; pentru modestul Sion însă, aprecierea şi îndemnul marelui Alecsandri trebuie să fi sunat ca o supremă consacrare - sau, cel puţin, aşa ne face el că credem în Epilogul ce încheie Suvenirele şi unde scrisoarea de mai sus se află reprodusă cu religiozitate.

În mod curios, despre memorialistica lui Sion şi despre arta proprie lui s-au purtat şi se poartă discuţii: Sion nu pare încă o valoare clasată. Uitat imediat după moarte, descoperit abia în deceniul patru al secolului XX, el a fost apreciat superlativ în unele istorii ale literaturii române din ultimele decenii, pentru a fi considerat de alţi comentatori un autor prolix, "fără sare şi piper". De fapt, spre deosebire de alţi memorialişti ai epocii, Sion e purtătorul unui tip de artă care induce în eroare, dînd impresia că autorul nu face altceva decît să consemneze, plat, întîmplări trăite de el însuşi: vom arăta că e vorba de o impresie înşelătoare.

Frapează de la început aparenta incapacitate a autorului de a inventa, de a ieşi din propria-i biografie; de aici, o relatare plană, un stil prin excelenţă consemnativ. Nu ne miră prezenţa continuă a aşa-numitei "povestiri în povestire", tehnică narativă străveche, prezentă în proza europeană încă din secolul al XVII-lea, dar pe care Sion o uzează pentru că nu se pricepe să scrie altfel. Întinsa povestire intitulată Emanciparea ţiganilor nu reprezintă altceva decît istorisirea ţigăncii Maria, coroborată cu scrisorile de la Paris ale fiului ei, Dincă, aflat în capitala Franţei ca servitor şi protejat al boieroaicei Profiriţa Cantacuzino; istoria familiei Cuciuc îi este povestită lui Sion de prietenul şi colegul său de birou Dumitrache Cuciuc, ultim descendent al familiei blestemate; legende istorice apar adesea intercalate în pagini unde autorul face simplă figură de consemnator (Cerdacul lui Ferenţ); uneori, memorialistul îşi indică precis sursele ("Amănuntele ce urmează le am culese şi notate chiar din scrisorile ce adresa Dincă mumei sale, din Paris. În toate săptămînele, ea venea de la viie, cînd găsea o scrisoare de la fiul ei, alerga răpede la mine ca să i-o cetesc. Simţeam şi eu o plăcere întru aceasta. Stilul epistolar al lui Dincă, la început simplu şi prostălan, dintr-o lună într-alta căpăta o înflorire progresivă" - Emanciparea ţiganilor, cap. XVI).

Sunt tot atîtea dovezi ale incapacităţii autorului de a inventa - am fi tentaţi să conchidem. În realitate, marea dificultate a artei lui Sion constă în descifrarea raportului dintre realitate şi ficţiune. După parcurgerea mai multor episoade ciudate şi neaşteptate, resorturile acestei arte încep să se dezvăluie: autorul - dincolo de aparenţele unei acţiuni banale - nu face altceva decît să pîndească şi să descopere, în realitatea de zi cu zi, ceea ce am putea numi "ficţiunile latente"; prozatorul nu povesteşte la întîmplare; el încearcă să decupeze din realitate episoadele care seamănă a literatură, înrămînd fragmente de realitate autentice, dar care, izolate, se transformă chiar în literatură. Fiind atent mai ales la scenele neverosimile, pitoreşti sau exotice pe care le-a trăit ori care i-au fost povestite, Sion le izolează, dîndu-le un aer fictiv. Procedînd cu un superior instinct de extragere a memorabilului din cotidian, George Sion devine scriitor.

Autorul şi-a perfecţionat într-atît maniera de consemnare, încît relatarea se desfăşoară cu naturaleţe, sub forma unei cronici conştient redactate. Pînă la urmă, nici nu mai distingem între viziunea din Fraţii Cuciuc (bucată a cărei acţiune se petrece în seolul al XVIII-lea şi pe care autorul nu avea cum s-o fi cunoscut direct) şi cea din Emaciparea ţiganilor, bucată unde naratorul apare el însuşi drept erou.

Pornit pe panta acestei ciudate experienţe, aceea de "a vedea realitatea ca pe o naraţiune literară", paleta mijloacelor prozatorului se dovedeşte destul de largă, pe măsura variatelor sale lecturi. Revăzîndu-şi viaţa ca pe un roman, memorialistul descoperă în ea o patetică istorie de dragoste adolescentină, iubirea pentru ţiganca Anica (Din copilărie); urmează romanţul sentimental, construit după rigorile speciei, al întîlnirii lui Sion cu nobila poloneză Olimpia, refugiată politic la Iaşi şi obligată să se prostitueze pentru a putea trăi: de la întîlnirea întîmplătoare a eroilor în timpul Revoluţiei, pînă la moartea Olimpiei, bolnavă de holeră, în braţele iubitului ei - totul poartă marca romantismulului francez de primă generaţie (Din anul 1848); fuga lui Sion şi a lui Balş, noaptea, de la Focşani, unde fuseseră reţinuţi de autorităţi ca suspecţi, şi trecerea lor pe ascuns în Ardeal pare o nuvelă cu suspense de factură poliţistă (Din anul 1848); contesa maghiară de o frumuseţe fascinantă, întîlnită noaptea la Cluj în grădina unui palat, şi ale cărei farmece ambigue erau să-l coste viaţa pe povestitor, descinde direct dintr-un roman de mistere (Ibid.); după cum surprinderea flagelului holerei în Bucovina are toate atributele unei povestiri de gorază, deşi descrierea nu atinge dramatismul celei a lui Ion Ghica evocînd ciuma lui Caragea.

Cel mai mult se apropie Sion de literatură prin personajele sale. În principiu, ele au statutul unor fiinţe istoric-atestate (este cazul imensei majorităţi a apariţiilor umane din Suvenire); autorul însuşi le prezintă cu detalii de identitate familială şi socială, numele lor sunt reale, poziţia în societate unanim recunoscută etc. Dar maniera scriitorului de a le evoca pune în lumină originalitatea artei lui Sion - aceea de a prezenta realitatea verificabilă drept ficţiune. Chiar dacă sunt personaje istorice reale, Sion le compune pe cont propriu o anumită psihologie, un comportament adecvat, le face să ţină discursuri şi să rostească replici pe care, în mod evident, memorialistul le-a inventat din necesităţi narative. Galeria personajelor rămîne impresionată. Cel dintîi Cuciuc, paricidul, şi tatăl său Ali, ieşeanul escroc Harnav - avocat putred de bogat care sfîrşeşte în mizerie, ţiganul-victimă Dincă şi mama sa Maria, cocoana Profiriţa - stăpîna lor, alături de alte zeci şi zeci de apariţii transformă Suvenirele într-o imensă frescă de epocă, populată cu o varietate extraordinară de tipuri umane care sunt, în cele din urmă, creaţii ale lui Sion. Cocoana Profiriţa, instalată la Paris în chip de Cucoana Chiriţa, devine figură memorabilă:

"În noua sa locuinţă, unde de la poartă era lumea primită de un portariu în uniformă şi cu un buzdugan de doi stînjeni de lung, cocoana noastră, care se intitulase "princesa Cantacuzčne, née comtesse de Miroslava", avea o domesticitate mai numeroasă decît îi trebuia: lachei, valeţi, subrete, cameriste, spălătorese, cusătorese mişunau în toate părţile. Saloanele otelului, mobilate cu cel mai mare lux, serele se iluminau cu sute de lumini, căci îndată ce însera, ele erau locul de întîlnire a unei societăţi strălucite. Ceea ce atrăgea mai cu seamă atîta lume ilustră în casa cucoanei Profiriţei era prînzurile ei. Ea avea întru adevăr un fel de pasiune nebună pentru aseminea onori; şi cînd vedea că atîtea persoane celebre lăudau masa sa, simţea o fericire şi o mîndrie care i se părea că o urcă pe treapta cea mai de sus a mărirei umane. De bucurie şi de mulţumire, simţea că-i creşte inima ca o jimblă de la Iaşi" (Emanciparea ţiganilor, cap. XVIII).

Performanţa cu adevărat notabilă o atinge autorul atunci cînd pune în scenă personaje istorice, scriitori şi oameni de stat. Sion se amuză prezentînd personajul sub o cu totul altă formă decît cea unanim cunoscută, adică sub formă familiară şi umană. Bătrînul Asachi, scorţos, cu tabieturi, dar căutînd cu aviditate prietenia celorlalţi prin modestele serate literare organizate în casa lui din Iaşi; Kogălniceanu, prietenos, dar mereu grăbit; D. Brătianu, apărut incognito pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, în preziua marii adunări, simţind instinctiv că acolo va avea loc un eveniment politic crucial; V. Alec­sandri, alături de Alecu Russo, cumplit de dezorientat în Ardeal şi căutîndu-şi mereu fratele, rătăcit în vîltoarea evenimentelor; Costache Negruzzi, tremurînd de frica domnitorului Mihai Sturdza: Costache Negri, înconjurat de mulţi prieteni exilaţi, mai ales pentru că le plătea din propria-i pungă întreţinerea în străinătate; Aron Pumnul, în zdrenţe pe străzile Cernăuţiului, ajuns adevărat cerşetor; Simion Bărnuţiu, şters, timid, mic de statură, dar care, atunci cînd vorbea, părea un uriaş etc. etc. O întreagă generaţie, atunci în mare parte dispărută, defilează prin faţa noastră în întruchipări fără urmă de solemnitate istorică; Sion nu rezistă tentaţiei de a-i transforma pe aceşti oameni celebri în personaje literare, eroi ai unor episoade absolut spectaculoase.

Pornit pe panta demitizării personajelor şi a evenimentelor, Sion întreprinde o încîntătoare prezentare personală a ceea ce convenţional a fost numit "Revoluţia de la 1848 din Moldova", dar care, după citirea episodului Din anul 1848, capătă culori cu totul particulare. Sion însuşi, participant decis şi entuziast la revolta împotriva domnitorului Mihai Sturdza, ne oferă - fără voia lui şi condus doar de instinctul prozatorului - o imagine a evenimentelor infinit mai veridică, probabil, decît cea vehiculată prin istoria oficială. Întreaga mişcare de la Iaşi pare a fi fost o uriaşă comedie. Executată exclusiv de boierime, de tinerii din înalta aritstocraţie cu studii în străinătate, ea a reprezentat un fel de "joacă de-a libertatea", constînd din semnări entuziaste de proteste şi revendicări cu valoare pur verbală. Mişcarea ieşeană s-a consumat în întruniri şi în discursuri ŕ la française, care se întrerupeau la prînz pentru a fi reluate după amiaza, la ore dinainte fixate. Reacţia disproporţionată şi îngrozită a domnitorului Mihai Sturdza, prigonirea celor cîţiva bonjurişti, le-a dat acestora şi mai acut senzaţia că ceea ce făceau ei era o revoluţie adevărată.

De fapt, toată lumea îi proteja pe tinerii şi simpaticii aristocraţi, iar moşiile la care se refugiau constituiau un adăpost sigur. În exil, tinerii plecau cu punga plină şi primeau acolo veniturile proprietăţilor din ţară. La Galaţi, pe dimia unde cîţiva bonjurişti fuseseră urcaţi cu forţa, aceştia cîntă în cor "Marşul girondinilor"; consulii străini îi adăpostesc în locuinţe unde autorităţile nu au acces; funcţionarii însărcinaţi cu reprimarea mişcării se poartă cu fiii marilor boieri mai degrabă crispat şi respectuos; conversaţiile esenţiale au loc, fireşte, în limba franceză, iar întreaga "revoluţie" se desfăşoară în pas de cadril. Relatînd amănunţit şi exact evenimentele la care a participat direct, memorialistul pare a nu realiza dimensiunile aurei de comic cu care a înconjurat, fără să vrea, evenimentul înscris apoi cu litere de aur în istoria naţională.

Ca şi la Ion Ghica, dificultatea importantă a reprezentat-o, pentru Sion, detaşarea conştientă de trecutul evocat şi stabilirea unei distanţe obligatorii faţă de eveniment. Dacă la Ghica faptul apare explicitat încă din prima pagină a Scrisorilor, care se vor a fi un fel de apologie a progresului material şi a avansului în gîndire aduse de secolul al XIX-lea, Sion procedează în acelaşi spirit, însă cu o diferenţă decisivă: lumea trecutului este descrisă la Ghica de un mare boier, pentru care aristocraţii şi domnitorii erau figuri familiare; Sion prezintă un punct de vedere comun şi popular, cel al boiernaşului care se identifică cu aspiraţiile marelui public. Ca şi la Ghica, sensul primordial documentar al scrierii nu este niciodată scăpat din vedere; distanţarea de prezent creează, în viziunea autorului, spaţiul primordial al notaţiei. Cînd evocă Moldova din prima jumătate a secolului, Sion îşi ia anumite precauţii:

"Boierii şi cocoanele noastre vechi aveau nişte datine şi deprinderi cari astăzi s-ar părea ridicole, dar pe atunci erau foarte comune. Între asemine obiceiuri era şi frecatul picioarelor: boieri, cocoane, chiar vlădici şi mitropoliţi nu puteau adormi pînă nu le dezmierda cineva epiderma de la picioare, cu uşoare frecături.

Nu se va părea, prin urmare, ca ceva escentric dacă voi spune că şi boierii Păşcăneşti aveau tabietul acesta. După mai multe încercări, cocoana Profiriţa găsi că şi în serviţul acesta Maria escela"(Emanciparea ţiganilor, VIII).

Dintr-o astfel de distanţare rezultă şi farmecul suprem al Suvenirelor. Sion cufundă naraţiunea extrem de adînc, într-un trecut indeterminat. Obişnuit să speculeze diferenţa dintre lumea contemporană (adică cea a cititorilor săi) şi îndepărtata lume regulamentară sau cea din secolul al XVIII-lea, memorialistul îndepărtează, ca perspectivă, atît de mult evocarea, încît o transformă în basm. Tabloul pierde contururile cronologice, devenind naraţiune sustrasă timpului. Alunecarea povestirii spre fabulos, spre ireal, se petrece mai ales la Sion, între toţi marii memorialişti romantici; basmul inventat de Sion provoacă unele dintre cele mai reuşite pagini ale memoriilor:

"Din ţigani se recrutau argaţi, văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăşitori sau săcerători - apoi bucătari, pitari sau franzelari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cizmari, fierari, lăutari. Din ţigance apoi, cocoanele îşi formau servitoare, cusătorese, spălătorese, găinărese, bucătărese şi altele. Lăutarii prin excepţiune şi pentru consideraţiunea talentului lor muzical se bucurau în general de oarecare scutiri. Totuşi, cînd veneau boierii la moşie, lăutarii erau datori să fie nelipsiţi la curte. Căci dacă boierii erau cheflii, trebuia să veselească casa cu cîntecele lor; cocoana daca era tănără, trebuia s-o deştepte dimineaţa un cîntec de inimă albastră, executat numai pe o strună, după placul boierului; în unele case erau cîte două tarafuri de lăutari: unul cînta în permanenţă la masă, iar altul, cînd se căra bucatele de la cuhne, le acompania pînă la masa boierească, anunţîndu-le cu cîntece combinate după felul bucatelor, mai mult sau mai puţin acre sau dulci, piperate sau sărate. Fericite timpuri!" (Emanciparea ţiganilor, V).

Să observăm că turnura spre basm se produce în chip natural, fără ca unitatea relatării să sufere. Limba lui Sion nu e, de altfel, o românească impecabilă, complet scutită de stridenţe, dar este, global, o limbă armonioasă, discret-neologică, folosind însă frecvnt arhaismul şi producînd astfel o mixtură lingvistică mai mult decît agreabilă, perfect adecvată unui discurs atemporal.

I-a fost dat acestui ingenuu narator, care scria fără efort şi fără înflorituri, în stil pedestru, să prelungească descrierea realităţii din jur pînă la pragul povestirii fantastice. Tot decupînd, în cotidianul fără multă strălucire, ferestre luminate de ficţiune lieterară, el a transformat lumea banală într-o poveste: acesta rămîne, probabil, apanajul conştiinţelor mai simple, neîncărcate de o cultură deosebită şi la care povestitul a devenit treptat a doua natură.