Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Poveşti impertinente de Andrei Cornea


1. Singurătate

Cînd, trezindu-se după un somn greu, deschise ochii, nu mai văzu pe nimeni alături. Ştiuse că aşa va fi, dar sperase o clipă contrariul. Era de fapt un lucru firesc să nu fie nimeni, de vreme ce el însuşi hotărîse cîndva că nimeni nu-i putea sta alături. Acum se gîndea că, poate, greşise. Avusese prea multă trufie! Oftă. Îi era nespus de urît: tare ar fi vrut acum să vorbească cu cineva, cu oricine. Privi cu atenţie în dreapta, în stînga, înainte, înapoi - nici un suflet. Privi în jos - departe - era prea departe ca să vadă ceva distinct, şi chiar de ar fi văzut, la ce bun! Măcar un animal, o pisică, un iepure - ceva cu blană prin care să-şi petreacă degetele - de le-ar fi avut pe aproape! Dar le alungase pe toate, pisică, iepure, şobolan, şarpe (mai ales), şi aşa mai departe, atunci, demult, cînd se înfuriase pe nerozii ăia doi despuiaţi care îl sfidaseră - alungase toate sufletele din preajma-i suflînd foc şi pară de mînie, iar acum... Chiar şi cu un păianjen s-ar fi mulţumit acum! "Îmi pierd minţile, îşi zise, ce să fac cu un păianjen?" "Să mă uit cum îşi ţese pînza, să-i dau musculiţe în plasă, să-i vorbesc... Poate ne împrietenim..."

Se ridică cît era de mare şi începu să păşească înainte şi înapoi, ca într-o celulă. Se gîndi o clipă să-şi privească chipul în oglindă. Rîse sec: ce oglindă l-ar putea încăpea? Şi ce fel de chip să vadă? "Trebuie să găsesc pe cineva cu care să stau de vorbă, m-am săturat să-mi rumeg gîndurile fără interlocutori," îşi spune. "Aici eu decid. Să vină cineva ca să mă uit în ochii lui!", porunci vocea-i de tunet. "Acum!", insistă cu glas mai moale. Dar ştia că nimeni nu l-ar putea privi faţă către faţă; el însuşi pe vremuri orînduise lucrurile în acest fel şi se şi grozăvise cu asta. "Să vină slujitorii!" Slujitori? Avusese cîndva, dar îi concediase socotindu-i nedemni de el. Ce nevoie avea de ei? Soaţă? Cît se mîniase cînd auzise că unii îl socoteau însurat! Fusese mîndru de burlăcia lui fără sfîrşit. "Smintiţii!" Smintiţi, da, dar dacă i-ar fi ascultat, azi ar fi avut o mîngîiere, sau măcar ar fi fost cine să-l suduie, cum fac nevestele! Copii - feciori, fete? Unul singur, pretins al lui... Dar oare chiar era al lui? Oricum, cîndva îl lăsase (sau "pusese", zic unii) să fie ucis... Cum să-l cheme acum alături?

Atunci, poate, să-l cheme pe acela, pe duşmanul cu limba ascuţită? Chiar şi cu el ar sta acum la bîrfe, mai ales că era isteţ şi bun de gură, nemernicul! Fie, s-ar certa, ar răcni unul la altul ca surzii, poate ar mai pune pariu pe sufletul cuiva, dar măcar n-ar mai îndura tăcerea asta chinuitoare! Ei, dar nu-l lovise, nu-l repezise în jos de-a dura, nu-l aruncase el însuşi din casa lui cea mare în plină beznă? Nu-l oprise să-i mai calce pragul şi grădina? Închise iarăşi ochii plictisit, scîrbit, exasperat, nădăjduind totuşi mereu să audă venind de undeva o vorbă, un ţipăt, o şoaptă, un murmur... Tăcere. N-auzea nimic în preajmă. Nu simţea nici o suflare alături. N-avea pe nimeni. N-avea pereche. Era singur - Unul singur.


2. Intrigantul

Jupînul Corb şi Coana Vulpe erau, pe vremea aceea, prieteni nedespărţiţi. Lumea îi vedea adesea împreună, stînd de vorbă, glumind, vizitîndu-se şi crescîndu-şi puii laolaltă. Erau însă pe atunci vremuri grele, criză, sărăcie multă şi nu era lesne de hrănit o casă de animal. Cu toate acestea, cei doi obişnuiau să împartă ceea ce agoniseau în timpul zilei: de pildă, cînd Vulpea prindea cu greu vreo găină, sau o raţă, nu o mînca toată, ci lăsa pentru Corb bucăţi prinse de oase, pe care pasărea, chemată fiind, venea să le devoreze, odată ce intrau în putrefacţie. Corbul, la rîndul său, cînd avea norocul să fure din sat, de exemplu, o bucată de brînză, venea în zbor cu ea drept în dreptul vizuinii Vulpii şi acolo o împărţeau frăţeşte. Pe scurt - o mare prietenie!

Dar să-ţi spun ce s-a mai întîmplat: într-o zi, se întîlniră cu cineva care le vorbi cam în acest fel:

- Prietenia voastră, Jupîn Corb şi Coană Vulpe, o fi ea frumoasă, dar nu vă aduce nici un spor. Nu vedeţi în ce hal trăiţi? Săraci sînteţi, săraci veţi rămîne! Vai de capul puilor voştri nefericiţi; tare mă tem că nu vor trece cu toţii iarna ce se apropie, avînd în vedere în ce nevoi vă zbateţi. De unde veţi găsi un ajutor? Cui îi pasă de voi? Sînteţi comuni şi plicticoşi şi nimeni n-ar da doi bani ca să vă asculte sau să vă privească!

Mai bine, luaţi aminte la sfatul meu şi n-o să vă pară rău. Iată ce trebuie să faceţi: mai întîi feriţi-vă să fiţi văzuţi în public împreună şi lăsaţi să se creadă că v-aţi fi certat. Apoi, Jupînul Corb să fure din sat o bucată frumoasă de brînză, ca asta pe care tocmai aţi mîncat-o împreună acum. Aşa: vei zbura cu ea în cioc şi te vei aşeza pe o ramură, uite chiar sus aici. Vulpea, ademenită de miros, va veni sub copac şi îţi va ţine, Corbule, cam discursul următor: "Domnule Corb, sînteţi prea frumos...

- Cum "prea frumos", nu sînt deloc frumos!, interveni modest Corbul.

- Ascultaţi mai departe. "Domnule Corb, sînteţi prea frumos", va zice Vulpea, "ce încîntare ar fi dacă aţi avea şi vocea pe măsură! Rege al păsărilor v-aţi numi!" La care Corbul, voind neapărat să arate cît de frumos poate cînta, va deschide ciocul şi va lăsa brînza să cadă, iar Vulpea o va înşfăca.

- Şi i-o va da înapoi, zise Vulpea cinstită.

- Nu fi toantă, Vulpeo! Nu i-o vei da, ci o vei mînca pe dată, ba apoi îi vei mai ţine Corbului şi o lecţie de morală practică: să nu mai ia seama la glasul linguşitorilor, etc, etc... Înţeles?

- Bine, dar în felul acesta, cum vom mai putea fi prieteni? - exclamară cele două dobitoace. - Ba chiar s-ar putea să ajungem să ne certăm de-adevăratelea, să ne duşmănim!

- Foarte probabil. E chiar de dorit.

- Pe deasupra, eu voi fi socotit un vanitos şi un prost, zise Corbul mîhnit.

- Iar eu voi trece drept vicleană şi fără scrupule, zise Vulpea supărată.

- Desigur, chiar aşa va fi şi aşa şi trebuie să fie, răspunse intrigantul.

După o scurtă tăcere, cei doi, descumpăniţi, mai întrebară într-un glas:

- Bine, să zicem că am juca toată comedia asta idioată. Dar tot nu înţelegem bine: odată ce ne-am pierde şi buna reputaţie, şi prietenia, ce am avea noi doi de cîştigat?

La care intrigantul a răspuns simplu:

- Nemurirea.


3. Istorie paralelă

Cînd Dumnezeu a hotărît că Sodoma trebuie nimicită, deoarece locuitorii deveniseră prea din cale afară de ticăloşi (nu se ştie cum de îi desemnase tocmai pe ei, printre atîţia, dar pesemne că unele motive existaseră) s-a dus să se sfătuiască cu patriarhul Abraham, la Mamvri. Stătură ei la masă şi Dumnezeu îi dezvălui ce are de gînd. Abraham însă avea concepţii umaniste şi încercă să-l determine pe Dumnezeu să renunţe la plan: adoptă, pentru aceasta, tactica retragerilor treptate, învăţată din cursurile de conflict resolution: mai întîi îl făcu pe Dumnezeu să admită că, de dragul a cincizeci de oameni drepţi, ar fi cuvenit ca Sodoma să fie cruţată, căci e o nedreptate să condamni pe drept laolaltă cu nedreptul. Dumnezeu admise.

Apoi Abraham scăzu treptat numărul fatidic: dacă cincizeci de drepţi pot sta în echilibru cu mii de păcătoşi - spuse el, de ce nu şi patruzeci şi cinci, de ce nu şi treizeci sau chiar douăzeci? Dumnezeu admise din nou.

- Dar chiar zece drepţi ar fi destul, ba chiar cinci, sau trei, nu-i aşa?, se tocmi mai departe cu abilitate dialectică Abraham, care, în afara umanismului, cunoştea şi paradoxul grămezii. Mai ales că nu este cu putinţă ca, din aceia zece rămaşi, cu toţii să fie nişte păcătoşi - de pildă copiii? Dumnezeu mormăi ceva şi admise după o ezitare.

- În sfîrşit, spuse Abraham savurîndu-şi victoria anticipat, hai s-o lăsăm la un singur drept! Ce diferenţă este între trei drepţi şi unul singur, atunci cînd vorbim despre o cetate cu zeci de mii de locuitori?

- Dar, se înfurie Dumnezeu, aproape înecîndu-se cu ultimul dumicat, aş putea să-l scot pe dreptul ăla unic din cetate cu familia lui cu tot şi peste tot restul oraşului să vers foc şi pară!

- Nu te mînia, Doamne, cînd n-ai dreptate! Căci şi pe cei cincizeci de drepţi de la început ai fi putut la fel de uşor să-i scoţi cu puterea ta nemăsurată din cetate! Întrebarea este doar dacă de dragul unui singur om drept, vei voi să cruţi o cetate mare şi frumoasă, cu atîţia prunci nevinovaţi în ea, atunci cînd ai fost de acord deja să o cruţi pentru numai trei sau cinci drepţi! Şi apoi, hai să fim serioşi: dacă există măcar un om drept la Sodoma, înseamnă că mai trebuie să existe şi alţi cîţiva oameni alături de el, măcar nu foarte răi, chiar dacă nu perfecţi: căci omul respectiv trebuie să aibă şi el prieteni, asociaţi, relaţii sociale, de serviciu. Doar nu-ţi închipui că ar putea altminteri să trăiască o viaţă civilizată într-un oraş mare, dacă el ar fi ca un miel singuratic numai printre lupi! Nu l-ar sfîşia lupii? Deci, dacă găseşti un singur om drept, de fapt găseşti trei sau cinci, ba chiar zece (căci şi aceştia au prieteni), apoi douăzeci, şi chiar poate cincizeci!, sfîrşi triumfător Abraham.

Oftînd şi clătinînd din barbă cu îndoială, dar rămas fără replică, Dumnezeu admise temeiurile nobile ale lui Abraham. Bine, făgădui el, va cruţa Sodoma fie şi de dragul unui singur drept! Trimise apoi doi îngeri în camuflaj de tineri la Sodoma. Aceştia fură întîmpinaţi de Lot, nepotul lui Abraham, care îi primi în casa lui cu toată ospitalitatea.

Numai că sodomiţii aveau nişte legi severe împotriva străinilor nedeclaraţi şi veniră la căderea nopţii să-i ceară lui Lot să-i predea autorităţilor pe străinii suspecţi din casa lui. Lot, neclintit, refuză, oferindu-şi în schimb fetele la schimb de carne vie. Sodomiţii, incoruptibili şi inospitalieri, vrură să spargă casa, dar îngerii semănară confuzie printre atacanţi, care nu mai putură nimeri poarta.

A doua zi, îngerii îl salutară pînă în pămînt pe Lot ca pe singurul om drept găsit în cetate, şi se duseră la treaba lor. Dar, abia de plecară, că veni poliţia şi-l arestă pe Lot pentru găzduire ilegală de străini suspecţi şi tentativă de sustragere de la urmărire. Lot fu judecat expeditiv de un tribunal militar (Sodoma nu era chiar o democraţie liberală), fu găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului şi înaltă trădare, fu condamnat la moarte şi executat prin spînzurare. Nevasta lui muri de durere, iar fetele sale ajunseră angajate în bordelul central al oraşului.

Sodoma există şi în ziua de azi.


4. Oedip şi Sfinxul

După ce Sfinxul păţi ruşinea şi primi de la Oedip dezlegarea corectă a enigmei celebre despre animalul care are, pe rînd, dimineaţa, la prînz şi seara, patru, două şi trei picioare, se gîndi să se răzbune. Aşteptă răbdător mai mulţi ani, pînă cînd află că, în Teba unde domnea, Oedip începuse să aibă necazuri: zvonuri sumbre circulau tot mai insistent pe seama lui. Aşa că, văzînd situaţia şi gîndind să profite de ea la maximum, Sfinxul îşi luă înfăţişarea potrivită (labele de leu şi aripile de vultur nu mai erau la modă), îşi cumpără echipamentul cel mai nou adecvat situaţiunii şi se făcu reporter acreditat la palatul regal.

Oedip tocmai dădea o conferinţă de presă în care anunţă că ciuma, izbucnită nu de mult în cetate, e sub controlul autorităţilor sanitare şi că cei care mor, regretabil, oricum aveau cîndva să moară. Reporterii începură să pună întrebări. După ce aşteptă ca alţii mai pripiţi să atace subiecte mai mult sau mai puţin nesemnificative, veni şi rîndul Sfinxului, care se pregăti să-l înfunde în fine pe Oedip (se pricepea, doar, la pus întrebări încuietoare!):

- Pentru agenţia de presă Alpha-Pi, o declaraţie, Majestate: circulă rumori insistente că femeia cu care vă culcaţi în fiecare noapte, slăvita regină Iocasta, vă e mamă, iar gloriosul rege Laios, pe care l-aţi ucis acum 20 de ani la răscruce de drumuri, era chiar părintele Majestăţii Voastre. Ce aveţi de declarat?

- Resping cu indignare aceste mîrşave calomnii, confecţionate de trusturile de presă la comanda inamicilor mei, ai poporului teban şi ai oricăror oameni de bună credinţă!, răspunse pe loc regele.

- Puteţi indica, vă rog, pe cel care stă în spatele acestor, citez, "mîrşave calomnii"?, mai întrebă Sfinxul mieros.

Aici Oedip reflectă puţin: "dacă voi declara că e Tiresias, voi mînia poporul prost, care îi iubeşte pe profeţii smintiţi; dacă voi spune că e Creon, îi supăr pe nobilii care îl susţin pe nemernic, dacă spun că e Antigona, le înfurii pe feministe care o adoră pe sclifosita aia de fie-mea. Să răspund în doi peri "omul", aşa cum i-am răspuns pe vremuri Sfinxului, e prea vag... Ce să fac? Mda, am găsit!" Şi spuse cu voce tare şi sigură:

- E unul - un străin, un intelectual, un evreu: Îl cheamă Freud. El e!


5. Cele trei întrebări

Trei întrebări îi puseră lui Adam, la bătrîneţe, ai lui stră-stră-strănepoţi:

- Cum era, tataie, Grădina, mare sau mică?

- Nu mai ţine minte moşul la anii lui, of, of, of...

- Cum era Şarpele, bun sau rău?

- Vaaai... a uitat moşul, că e bătrîn tare... of, of...

- Dar mama Eva?

- Uau!


6. Reciclarea Şeherezadei

Aşa cum ştii, Şeherezada, ca să-şi scape viaţa, era nevoită să-i povestească gelosului şi tiranicului ei soţ, Riar-şah, cîte o frumoasă poveste în fiecare noapte. Ba tot ea născocise şi poveştile cu continuare pe a doua zi, pe a treia şi chiar a patra zi şi uneori a cincea. Îţi dai seama de ce: îl ţinea pe Marele Rege cu răsuflarea tăiată, îl făcea nerăbdător, ştiind bine că atîta vreme cît acesta abia aştepta noaptea următoare numai ca să asculte o nouă poveste, se mai amîna executarea cumplitei sentinţe cu măcar încă o zi.

După ce trecură săptămîni şi luni, desigur că valeţii regelui, cameristele, eunucii haremului, soldaţi din gardă, cameriste şi bucătărese - pe scurt toată lumea din palat aflase de bizarele lucruri ce se petreceau în dormitorul şahinşahului: oamenii, supuşi unei ispite de neînlăturat, îşi lipeau urechile de uşă, ba chiar făceau mici găuri în pereţi - de ce? Desigur, ca să asculte şi ei poveştile minunate ale Şeherezadei! Patima pentru poveşti nesfîrşite a şahului devenise contagioasă şi, de cum cădea seara, toţi încercau să apuce cîte un loc cît mai potrivit ca să tragă cu urechea. Ba treptat, cîte unul mai alfabetizat încerca să-şi ia şi note, nu de alta, dar avea şi el copii, nevastă, rubedenii, iar cu o bună poveste se pare că multe drame domestice se puteau aplana. Şi aşa poveştile Şeherezadei se răspîndiră încet-încet prin tot palatul, apoi în tot oraşul, apoi în întreaga ţară, apoi în întreaga lume...

Trecu mult timp pînă cînd, într-o după amiază, după plimbarea obişnuită prin grădină (din care de altminteri nu ieşea niciodată, căci era arestată la domiciliu), Şeherezada îşi dădu brusc seama că nu mai ştia ce să-i mai povestească măritului ei soţ în noaptea ce urma să vie. Făcu un efort, se concentră - nimic! Pur şi simplu, golise burduful cu poveşti. Inspiraţia îi secase; nu-i mai venea nimic nou în minte. O apucă panica. Se concentră. Nimic. Făcu apel la diferite trucuri narative, la structurile imaginarului colectiv, la arhetipuri (avea deja o bogată experienţă), la naratologie. Consultă Propp, fraţii Grimm, Ispirescu. Pauză. Nimic. Musai să facă ceva! Dacă nu găsea pînă la venirea nopţii o nouă poveste, Riar-şah era în stare să cheme gîdele a doua zi de dimineaţă, în loc de cafea. Disperată, se destăinui cameristei, apoi vorbi cu eunucul-şef, o întrebă pe bucătăreasă, se interesă la valeţi, nu-i neglijă nici măcar pe soldaţii din gardă, pe scurt întrebă pe toată lumea dacă nu ştia cineva o poveste mai de Doamne-ajută pe care să o poată spune. Îi rugă pe toţi cu lacrimi în ochi. Degeaba. Oferi bani, bijuterii, aur. Se oferi chiar şi pe sine. Nimic. Nimeni nu ştia nici o poveste. Timpul se scurgea necruţător şi ea nu găsea nimic. Se şi vedea pe eşafod, cînd o slujnică mai isteaţă, parcă străluminată, îi vorbi:

- Poveşti eu nu ştiu, Doamnă. Dar am auzit că tocmai a apărut şi se vinde în piaţa oraşului o carte cu poveşti. Lumea o cumpără pe rupte, se face coadă chiar. Criticii literari spun că e un best-seller. Ce-ar fi să o cumpăr şi să ţi-o aduc ca s-o citeşti şi să ai apoi ce-i povesti măritului Şah, pretinzînd că ai inventat singură poveştile ce le vei fi citit de fapt în carte?

- Bună idee, fugi de cumpăr-o!

Slujnica se duse în oraş, cumpără best-seller-ul cu cîţiva bănuţi şi i-l aduse într-un suflet Şeherezadei. Povestitoarea, cu cartea în mînă, se aşeză pe divan nervoasă. Întîi nu văzu aproape nimic. Ceru înfrigurată să i se aducă ochelarii, căci, de atîţia ani de cînd îi povestea fără încetare lui Riad-şah, îmbătrînise şi nu mai vedea bine de aproape. Cu ochelarii pe nas, încă foarte neliniştită, se uită la copertă. Cartea nu avea autor. Căută titlul.

- Grozav, exclamă apoi Şeherezada, răsuflînd în fine uşurată după ce-l citi, acum mai am ce povesti pentru mult, mult timp! Am scăpat!

Pe copertă scria: O mie şi una de nopţi.


7. Iertarea

Într-o zi de sărbătoare, un om se rugă lui Dumnezeu:

- Doamne - zise el - iartă-mi păcatele, rogu-te!

- Nu - îi răspunse Dumnezeu - că sînt prea din cale-afară de mari!

- Doamne, iartă-le totuşi, că n-am să mai păcătuiesc!

- Poveşti! Toţi spuneţi aşa; bineînţeles că ai să păcătuieşti, şi încă începînd de mîine chiar!

- Dar ai spus de atîtea ori, Doamne, că eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv şi că vrei nu pedepsirea, ci îndreptarea păcătoşilor!

- Am spus, desigur - zise Dumnezeu - dar tu ai abuzat de răbdarea mea şi acum nu mai pot să te iert şi pace. Şi la fel şi cu ceilalţi oameni!

- Dar şi tu, Doamne, ai cam abuzat de răbdarea noastră! Aminteşte-ţi de catastrofele naturale pe care le-ai produs, de hecatombele de inocenţi jertifiţi bunului plac al tiranilor, de fluviile de sînge pe care le-ai făcut să curgă fără rost, de nemernicii pe care i-ai miluit! Dacă mă ierţi, deci, promit că am să te iert şi eu pe tine!- mai vorbi omul.

- Fie, aşa să facem, se învoi Dumnezeu.

... Şi atunci cei doi se iertară unul pe altul, se îmbrăţişară, se sărutară şi plînseră, unul pe pieptul celuilalt... fiindcă era zi de sărbătoare.

A doua zi însă, era o zi obişnuită...


(fragment din volumul Poveşti impertinente
în pregătire la Editura Humanitas)