Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Păpuşari şi marionete de Gabriela Gheorghişor

Încă o carte despre comunism?! – vor ricana cei deja plictisiţi (în special, tineri născuţi după ’89) de recurenţa temei în proza noastră recentă. Dar tema are în continuare un potenţial considerabil de exportabilitate în Occident, iar unii dintre criticii literari (mai ales cei care au traversat vremurile de tristă amintire) încă mai aşteaptă marele roman al comunismului românesc. Matei Brunul nu este însă o frescă a epocii respective, ci, mai degrabă, povestea unui personaj, cu valoare emblematică – e adevărat – pentru modul în care bocancii Istoriei calcă peste destinul uman individual, frângându-i, mutilant, cursul firesc. Lucian Dan Teodorovici reînvie anii „obsedantului deceniu”, speculând motivul vinovatului fără vină şi găsind un culoar neexploatat ficţional în intervalul postdecembrist, acela al toposului concentraţionar (revelat anterior de Paul Goma, de pildă).
Protagonistul cărţii, Bruno Matei, cu ascendenţă italiană maternă, este arestat, în ’49, din cauza relaţiilor cu Lucreţiu Pătrăşcanu (fost coleg de facultate al tatălui său, care îi facilitase obţinerea unui post de consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică”) şi a organizării unui presupus complot legionar contrarevoluţionar. În urma unei anchete cu torturi fizice şi psihologice, îşi mărturiseşte delictul imaginar şi este condamnat la zece ani de muncă silnică. După aproape nouă ani de infern carceral (la închisoarea din Dealul Arsenalului, la Canal, la Galaţi şi la Iaşi), suferă un accident (cade de la etajul III al unui bloc în construcţie) şi îşi pierde memoria. Dar nu de tot, ci numai două decenii din viaţă intră în negura uitării. Naraţiunea desfăşoară alternativ acest plan al trecutului (pe care Brunul îl cunoaşte până la momentul plecării în Italia, la şaisprezece ani) şi unul al prezentului (’59) în care, proaspăt ieşit din detenţie, amnezicul încearcă să se integreze, cu ajutorul tovarăşului Bojin, în societatea avânturilor socialiste. Treptat, singurătatea pe care o umpluse dialogând cu Vasilache (marioneta primită la ieşirea din spital, un obiect din trecutul său vacuizat), se destramă prin înfiriparea unei legături de dragoste cu Luiza. Bruno află însă, abia la sfârşit, ceea ce naratorul omniscient îi dezvăluise progresiv cititorului: atât Bojin (în privinţa serviciului căruia oricum nu existau dubii), cât şi Luiza-informatoarea sunt, deopotrivă, păpuşarii care-l manipulează, fabricându-i o altă biografie, şi marionetele Securităţii, însărcinate să-l transforme într-un om nou. Finalul deschis al romanului suscită mai multe interpretări: refuzând să treacă graniţa cu Luiza, Bruno arată că nu mai vrea să fie o marionetă (nici măcar pentru visul de libertate al femeii). Dar oare rămânerea în ţară nu înseamnă acelaşi lucru? Nu cumva planul de reeducare al lui Bojin a reuşit? Sau frica de necunoscut e mai puternică decât răul cunoscut? (situaţie ce aminteşte de parabola lui Vişniec din Domnul K. eliberat) etc.
Matei Brunul este un roman cu o narativitate simplă, tradiţională, însă povestirea, cu vădite propensiuni cinematografice, nu scapă nicio clipă controlului auctorial. Dincolo de simbolismul transparent (chiar facil) al marionetei (condiţia omului într-un sistem dictatorial), punctul forte al amplei construcţii epice îl reprezintă oglinda realistă şi dramatică a vieţii din închisorile comuniste, cu toate ororile aferente (v. şi rapelurile la „fenomenul Piteşti”), dar şi a raporturilor, nu întotdeauna previzibile, între torţionari şi victime. Teodorovici are inteligenţa de a crea personaje complexe, din lumini şi umbre, căci exponenţii Puterii poliţieneşti sunt adesea atinşi de slăbiciuni şi sentimente improprii poziţiei lor (o viziune nemaniheistă asupra trecutului, cam ca în filmul german Vieţile altora, în regia lui Florian Henckel von Donnersmarck). În plus, Matei Bruno, un „caz” medical neobişnuit (e aici un strop de senzaţional), prin inocenţa lui copilărească (bâjbâind cu păpuşa de lemn în braţe, în întunericul unei memorii neajutorate, sau în dumbrava plină de pericole a noii lumi comuniste), este un personaj extrem de ataşant. Deşi scris cu acurateţe, Matei Brunul nu impresionează la fel şi la nivelul stilului. Romanul marchează o evoluţie în proza lui Lucian Dan Teodorovici şi este, ca story cu valoare documentară, o carte importantă, de posibil succes, inclusiv internaţional.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara