Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Pragul de jos de Barbu Cioculescu


Alegeri fără speranţă - ultimatum european de încheiere a Reformei în o sută de zile - o iarnă anunţată de rară cruzime, iată ce oferă fiecare cenuşie dimineaţă a unei toamne pe sfârşite românului celui din urmă an al ultimului veac al mileniului. O capitală de inşi ce se debranşează de la sursele de căldură, al căror cost le depăşeşte posibilităţile şi unde, din aceleaşi motive, nu au nici accesul la apa de toate zilele. Şi o "salbă" de oraşe şi orăşele ce vor trece prin iarnă precum spărgătoarele de ghiaţă printre sloiuri. Cu maternităţi în care pruncii vor fi încălziţi cu sticle de apă fierbinte.
Alegeri fără speranţă, odată ce, spăşite, masele se întorc către dl Iliescu de care, cu entuziasm se lepădau, tot într-un noiembrie - acela plin de nădejdi. Pe post de cel mai mic rău, dacă nu de restaurator, liderul P.D.S.R culege, fără să clipească, roadele unei guvernări ce s-a ferit a-l trage la răspundere - cum de la sine părea de înţeles. La rândul lui, viitorul câştigător al alegerilor va închide ochii asupra încălcătorilor de legi care, înainte de a trece în opoziţie nu au lăsat să le scape prilejurile de a-şi însuşi mijloacele a mai multe existenţe lipsite de orice alte griji, afară de aceea de a-şi păstra avantajele dobândite.
Pe liste ferm ierarhizate, fericiţii soartei, demult depărtaţi de căile omului comun, îi cer acestuia votul, în vederea acelui schimb de pe urma căruia ei să rămână cel puţin la fel de bogaţi, iar electorul tot atâta de sărac. O comedie care ar trebui să sfârşească printr-o masivă abţinere de la vot, când flăcăruia celei mai slabe speranţe n-ar pâlpâi încă fie şi în cel mai nefericit piept. Persoane de o sută de ori mai înstărite decât suta de alegători, vor reveni în Parlament, nu fără a întâlni acolo şi figuri noi, cele mai multe tot din soiul lor. Cele mai multe fiindcă, prin legea numerelor mari vor pătrunde în parlament şi nişte oameni cinstiţi, îndeajuns de puţini pentru ca glasul lor să răsune în pustiu. Vechi şi noi dezlegători de cuvinte încrucişate, vajnici cititori de ziare îşi vor face siesta sub nemiloasa lumină a reflectoarelor dar, ferice lor, din plin răsplătiţi.
Uluite de neputinţa actualilor guvernanţi de a duce la bun sfârşit Reforma, foruri europene conjugate pun guvernului ce se va alcătui după alegerile din noiembrie 2000 un termen imposibil pentru încheierea aceleiaşi înapoiate Reforme, atunci când un răgaz de zece ori mai generos încă n-ar fi suficient. De pe ultimul loc pe lista candidaţilor U.E. există riscul real şi major de a ne trezi în plutire liberă, cum s-ar spune, pe aripi de vânt. Din păcate, acesta ştie încotro bate, în buna suită a acelui destin istoric care a risipit prin vreme orice tentativă de a ne lua şi păstra locul în rândul ţărilor aşezate. Un fenomen uşor de urmărit în îmbucarea tuturor etapelor lui, de catastrofe istorice - ce nu şterg însă culpele lăuntrice. Şi nici măcar nu le atenuează...
În calea tuturor răutăţilor s-a aflat o ţară în care vrăjmaşul a găsit întotdeauna vătafi, o lume ce nu şi-a putut stivui chiverniseala, zidi cetăţi şi catedrale, ci a căzut mereu de pe locul în care începea să se rostuiască. În ce măsură a acţionat această moară a încercărilor asupra caracterelor, rămâne să ne pronunţăm, fiecare. Sigur este că n-am intrat în categoria - altfel destul de largă - a societăţilor care şi-au făcut singure istoria. Noi am preferat să ieşim din ea, delegând-o unor manageri ticăloşi, împinşi înapoi în arenă de neconvergentele interese ale altor puteri, din a căror ciocnire ne-am asigurat continuitatea, virtute prioritară, poate, dar pretinzând adaosul altora. Cu dese căderi spre ultimul prag.
Forţa uitării a operat, apoi, dând fiecărui val de generaţii elanul de a se ridica, în acea necunoştinţă de cauză, curios dar verificat, urzitoare de energii. Ar fi fastidios şi neproductiv să rescriem aici istoria prin unicul criteriu al sistematicelor jafuri - şi ele tot atâtea praguri de jos - suferite de un neam, de la capturarea tezaurului lui Decebal de către cuceritorii romani, la pierderea tezaurului trimis la Moscova în decembrie 1916. Cel puţin exemplul acestuia din urmă, formând, până astăzi şi, probabil, în veşnicie, un contencios inextricabil cu apropiata/ depărtata putere moscovită, merită un popas de reflecţie.

Precum se învaţă la şcoală, deceniile de la revoluţia din 1848 până la primul război mondial, intervalul de creare şi consolidare a statului suveran român, au reprezentat exact perioada de creştere a aluatului dinaintea tipicei spolieri. Împrejurările trimiterii tezaurului nostru la Moscova - 315.580.476,84 lei aur, dimpreună cu bijuteriile reginei Maria, valorând 7 milioane aur, cu giuvaerurile altor familii, obiecte de artă şi arhive - pretind un moment de atenţie în demonstrarea uşurinţei fără seamăn de care au dat dovadă anume acei bărbaţi politici cu care, în fapt, ne mândrim noi, astăzi.
Este vorba de ceea ce, în confruntarea cu eternitatea, se numeşte o clipă de derută. În plin şi greu război, la începutul lunii decembrie a anului 1916, linia de rezistenţă a ceea ce mai rămăsese liber din teritoriul românesc se închega tocmai. Ca să citez dintr-o lucrare de referinţă: Tezaurul român de la Moscova, de Mihail Gr. Romaşcanu, 1934: "În cazul când şi Moldova ar fi fost nevoită să-şi plece capul sub sabia păgână (sic) evacuarea în Rusia apărea inevitabilă. Faţă de această situaţiune, Banca Naţională nu putea sta cu braţele încrucişate. Rolul ei devenea din ce în ce mai însemnat. Ea trebuia să desăvârşească opera începută încă din 1914, finanţând mai departe ţara, pentru ca să ducă lupte dezrobitoare. Alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală. Dar sacrificiile ce i se cereau erau strâns legate de punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea. El trebuia transportat în Rusia."

Se pare că pe când purta tratative cu guvernul rus, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu, a cerut opinia şi a unui bancher oarecum din afara stafului, Mauriciu Blank. "Cunosc Rusia, ar fi răspuns acesta, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo şi nesiguranţa terenului pe care se calcă în acel vast imperiu." Respectiv: "Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale şi vom avea deziluzii amarnice." Încât: "Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra." Întrucât domina prezumţia că Rusia s-ar fi simţit ofensată când România ar fi depozitat tezaurul în alt stat, bătrânul Blank a mai oferit o soluţie: "Vom spune guvernului rusesc că România încheie la Londra un împrumut important şi că în acest scop ni se cere ca gaj tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez să ne confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea tezaurului nostru într-o ţară neutră." Expertul încheia: "Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteţi în Rusia." Date pe care autorul lucrării le citează dintr-un articol al lui Aristide Blank, publicat în ziarul Argus din 19 martie 1922 - fără vreo altă posibilitate de verificare.
Să se reţină că tezaurul ar fi putut fi evacuat şi într-o altă ţară decât Rusia, cu unicul risc de a jigni o putere numai formal favorabilă nouă. Că existau condiţii de garantare din partea puterilor aliate. Cert este că prin jurnalul nr. 20.901 bis din 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri, la propunerea ministrului de Finanţe E. Costinescu, decidea: "că este nevoie să se pună în siguranţă în Rusia tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui", hotărâre, la rândul ei aprobată şi de Consiliul General al Băncii Naţionale a României. Printr-un protocol special, guvernul rus îşi asuma o serie de obligaţii privind conservarea şi restituirea celor 1740 de casete luate în primire. 13.823 de saci conţineau numai monede. Totuşi, faţă de valorile în valută, cele în aur, lingouri, reprezentau numai 25,13% din valoarea totală a tezaurului.
În afirmaţiile raportului Consiliului B.N.R., către prima adunare generală a acţionarilor se spunea: "...iar în timpul din urmă, profitând de marea bunăvoinţă a guvernului M. S. Împăratului Rusiei, care ne-a pus la dispoziţie în Palatul din Kremlin (Moscova) un compartiment special am strămutat acolo, cu autorizaţia guvernului şi potrivit legii din 25 decembrie 1916, cele 315.580.476,84 ce aveam în tezaurul nostru de la Iaşi." Unde au şi rămas.
Interesant este că, în prima fază a revoluţiei ruseşti a existat o posibilitate de transformare a tezaurului în America. Ba chiar, la cererea Băncii Naţionale, ministerul nostru de război a trimis o gardă de douăzeci de jandarmi, îmbrăcaţi în civil, dar înarmaţi, cu sarcina de a supraveghea discret depozitele româneşti. Bineînţeles, ei n-au putut pătrunde în Kremlin, pe când tratativele de transferare a tezaurului în Statele Unite "erau împiedicate din cauză că ministrului nostru de la Petrograd, Diamandi, nu i se comunicaseră încă de către guvernul român instrucţiunile pe baza cărora să poată duce discuţiile."

România reîntregită avea să sufere grav de pe urma înstrăinării tezaurului său. Va mai pierde unul, la capătul celui de al doilea război mondial, când va luneca într-un alt şi prelungit prag de jos. Purul noroc sau doar o perspectivă istorică necunoscută la ceasul de faţă ar putea îndepărta spectrul pragului de jos în iarna care vine, a tuturor enigmelor.