Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Preambul de Mihai Zamfir


Plecînd de la cărţi



Rotaţiile cuprinse sub rubrica ce poartă de azi înainte titlul PLECÎND DE LA CĂRŢI nu vor fi nici pe departe închinate prezentării în stil jurnalistic a unor cărţi recent apărute şi cu atît mai puţin criticii literare. Glose mai degrabă morale, aparţinînd unui autor care se fereşte însă din instinct să moralizeze, ele vor pleca într-adevăr de la cărţi pentru a ajunge, aparent, în locurile cele mai îndepărtate – adică la viaţa cotidiană, la istorie, la artă, la politică etc. Şi la morală, bineînţeles. Dar nu vor rămînea în aceste teritorii periculoase, ci se vor întoarce, fatal, tot la cărţi.

Sînt unul dintre cei, tot mai puţini, care pleacă aproape întotdeauna de la cărţi. Realitatea înconjurătoare sfîrşeşte prin a mi le aminti, invariabil. Fie că la început citesc şi apoi cobor în lume, fie că ocolesc, deliberat, textul cărţilor pentru a mă cufunda în textul aleatoriu şi infinit al vieţii din jur, pînă la urmă tot cartea rămîne ultim recurs. Cutare eveniment neprevăzut, cutare persoană pe care abia am cunoscut-o, cutare răsturnare de situaţie tragică ori comică îmi evocă, invariabil, modelul ilustru preexistent în vreo carte, de preferinţă în literatură. Fac parte dintre cei care pentru a înţelege, pur şi simplu, o circumstanţă nouă trebuie să o raporteze la cartea în care ea se afla deja consemnată scriptic de un autor celebru. În afara cărţilor, nu există salvare.

Întîlnesc în jur oameni înzestraţi cu o puternică priză asupra realităţii, indivizi care deseori modifică în sensul dorit de ei lumea; într-un tîrziu, aceiaşi oameni ajung la concluzia că lucrurile s-au desfăşurat, din fericire, „ca la carte”. Ca în care carte? Le-ar fi greu să spună, pentru că, în general,

n-au citit nici una ori foarte puţine. Şi totuşi involuntarul elogiu le-a rămas şi lor în străfundurile limbajului, ultim vestigiu al unei normalităţi pierdute.

Bineînţeles că la mine lucrurile stau exact pe dos: cartea reprezintă atît punctul de pornire, cît şi cel de sosire. Lumea reală nu e decît o paranteză între două cărţi – o paranteză ce nu face altceva decît să confirme adevărurile eterne, prin definiţie codificate în scris, în pagini celebre.

PLECÎND DE LA CĂRŢI mai înseamnă ceva: în limba română, toate cele trei cuvinte ale sintagmei sînt de origine latină veche, certificat implicit de nobleţe. A pleca derivă din latinul plico,-are şi are sens fundamnetal „a se înclina”, “a se încovoia”. Abia mai tîrziu, ca în portugheză ori în spaniolă, plico,-are s-a transformat în verb de mişcare. Titlul rubricii mele păstrează ambele sensuri ale lui plicare, evidenţiindu-le în mod egal: drumul porneşte de la pagina tipărită şi ajunge tot acolo, într-o „plecăciune” continuă, executată fără vreo constrîngere, doar din impuls irezistibil.

Cît priveşte ambiţia ca exemplul livresc să servească şi altora – rămîn mai degrabă sceptic: cîteva decenii de exersare a profesoratului m-au edificat asupra limitelor severe ale pedagogiei. Nu adopt însă scepticismul integral. Oameni din specia mea se nasc în permanenţă, iar rîndurile scrise sub această rubrică i-ar putea ajuta, cel puţin pe unii dintre ei. Nu vom şti niciodată ce efect are o pagină scrisă şi ce ecou poate stîrni ea într-o conştiinţă necunoscută, aflată la sute de kilometri distanţă, dar în aşteptare febrilă.