Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Prima întîlnire de Ioana Pârvulescu


Nu există noroc, a spus Borges într-o conferinţă, şi a explicat apoi: "Ceea ce numim noi noroc este de fapt ignoranţa noastră despre complicatul mecanism al cauzalităţii". Acelaşi lucru
s-ar putea spune şi despre hazard, care e cînd noroc, cînd ghinion, deşi un mare profesor de matematică le explica studenţilor săi că zarul, chipul cioplit al hazardului, n-are nici memorie, nici conştiinţă. Cu toate acestea, cînd vorbesc de "hazard obiectiv", suprarealiştii par să ştie destule tocmai despre memoria şi conştiinţa zarului, norocului, întîmplării. Iar cea mai frumoasă definiţie a hazardului rămîne, pentru mine, cea preluată de Michel Tournier de la un călugăr: "Hazardul este Dumnezeu călătorind incognito".

M-am gîndit la toate acestea încercînd să cîntăresc cît noroc a intrat în primele mele întîlniri cu diverşi scriitori, pe vremea cînd eu abia dacă le ştiam chipul din poze, iar ei, desigur, nu aveau nici cea mai vagă idee că existam, că îi citeam şi că, pe unii, îi învăţam la şcoală. Mai toate aceste secvenţe, pe care aproape că le uitasem au ceva minor, chiar caraghios, ca un zîmbet poznaş al sorţii care nu vrea să se ia încă în serios. Întîlnirea cu unii a rămas la acea unică secundă cînd întîmplarea a făcut să ne intersectăm, şi nimic din viaţa mea ulterioară nu m-a determinat s-o privesc altfel decît ca pe o frumoasă efemeridă. Alteori însă, tot fără să primesc vreun semn, vreun clin d'oeil al sorţii, acea primă întîlnire bizară, sau nereuşită, sau nesemnificativă s-a dovedit un început pentru o mult mai complicată înlănţuire de destine.



Nichita Stănescu

Era vară, eram studentă. Treceam, spre casă, prin Grădina Icoanei. Deodată a apărut în faţa mea un om care, poate datorită felului în care îşi ţinea capul, părea foarte înalt. Privea cumva la nivelul cerului, al norilor, fără a risca să-şi încrucişeze privirile cu vreunul din noi, cei "de jos". Îl vedeam prima dată, l-am recunoscut, deşi mi s-a părut mai bătrîn şi mai ridat decît îmi imaginam. Am rămas cu ochii la el. Călca lent, solemn, cu atenţie, iar în mînă ducea, depărtată de trup, în faţa lui, aşa cum odinioară se ţineau, în suitele domneşti, lumînările, o banală pungă transparentă, de nailon. O ţinea de gură, strîns. În pungă, sîngerîndă, carne crudă, poate ficat. Poetul a trecut plutind de-a lungul aleii şi nu l-am mai văzut niciodată.



Marin Preda

Aveam de lucru cu mărţişoarele, pe care le confecţionam din timp cu cîţiva prieteni de la alte facultăţi şi le vindeam apoi studenţeşte, eram în anul I şi îndrăgostită, aşa că n-am vrut să mă duc la facultate, unde venea în după-amiaza aceea Marin Preda. Pînă la urmă însă, curiozitatea a învins dragostea şi m-am dus. Amfiteatrul Odobescu foşnea, plin ochi. Am găsit un loc. Preda era în faţă, şedea la catedră, era exact cum îl ştiam din poze. Nu mai am nici o amintire despre ce a vorbit, se vede că gîndurile îmi fugeau în altă parte. Apoi au urmat întrebările. Nici prin cap nu mi-a trecut să pun şi eu vreuna, aş fi murit de frică. În schimb, colegul nostru Traian Ungureanu l-a întrebat cu aplomb de jurnalist (că el ar fi putut deveni aşa ceva părea o categorică utopie), l-a întrebat cu un aer ştiutor şi cu subtext ce ne poate spune despre "romanul obsedantului deceniu". Am rămas mai uimită de întrebare, decît de răspuns. Era prima dată că auzeam expresia aceasta misterioasă şi n-aveam habar ce înseamnă, dar suna teribil de impresionant: obsedantul deceniu. Din fericire, Preda ştia despre ce-i vorba şi a părut chiar fericit s-o spună. Poate că-şi amintesc alţii ce a răspuns atunci, eu am uitat. Am reţinut doar că Preda citea, "ca mine", Dostoievski înainte de orice. N-a trecut bine anul şi, nu ştiu cum, toate întrebările nepuse în acea după-amiază au început să mă urmărească şi mi-aş fi dorit să-l mai invităm o dată pe scriitor la Facultatea de Litere, să aflu şi eu de la el ce mă interesa. Numai că întoarcerea lui devenise cu adevărat imposibilă.



Ştefan Agopian

La Cartea Românească, lîngă Conservator, unde, sub bolţi de viţă, stătea la umbră, cu picioarele în iarbă, şi statuia lui Caragiale, cea care e acum în faţa Teatrului Naţional, lucrau tinerele speranţe ale scrisului optzecist. Mircea Nedelciu, la librărie, vindea cărţi, iar Florin Iaru şi Dan Stanciu, la depozit, cărau pachete. Noi, ceilalţi, veneam toată ziua în vizită şi aflam "bursa cărţilor", ce-a mai apărut, ce e genial, ce e prost, ce cronici s-au mai scris. Întotdeauna dădeai peste cîţiva scriitori, ori sus, în librărie, ori jos, în depozit, la adăpost de ochii lumii. În ziua aceea adunarea era la subsol, printre pachetele de cărţi, fie aşezate ca nişte cărămizi, unele peste altele, fie dărîmate, ca ruinele albe de cetate, uneori bine închise, alteori despachetate pe jumătate, cu cotoarele iţite din hîrtii. Cărţile erau împachetate tot în foi de carte, netăiate, aşa că era uneori distractiv să descifrezi ce scrie pe hîrtia de împachetat. Cărţile erau folosite acolo ca scaune şi mese, întindeai mîna orbeşte la dreapta sau la stînga şi aflai ce a mai apărut. La una din aceste mese din cărţi, pe care, dacă nu mă-nşală memoria, era şi o sticlă de votcă, am văzut un tînăr cu părul foarte negru, unul care mi-a întins mîna firesc şi s-a prezentat Ştefan Agopian. Chiar Ştefan Agopian m-am alarmat eu, în sinea mea. Am rămas înlemnită de noutatea situaţiei: era primul scriitor "adevărat", cu care dădeam mîna. Ca şi cum ar fi coborît din bibliotecă şi s-ar fi întrupat. Pe colegii de cenaclu nu-i puneam la socoteală, ei erau pe-atunci prieteni, nu scriitori. Şi era, aceea, chiar mîna cu care el scrisese Manualul întîmplărilor, carte pe care aproape o ştiam pe dinafară. Am bîiguit ceva despre faptul că eu îl cunosc pe autorul Manualului..., a părut bucuros. Semăna, cumva, cu personajele din carte, părea că doarme cu ochii deschişi. Senzaţia dominantă era însă că nu se poate ca eu să discut de la egal la egal cu un scriitor în carne şi oase. Nu ştiam pe atunci dacă lucrul acesta se va mai repeta vreodată.

Adriana Bittel

Pe Iulia în iulie o primisem de ziua mea cu dedicaţie de la Bogdan, "într-un ianuarie însorit" şi-mi plăcuse la nebunie. Era tot ce citisem de Adriana Bittel, dar era de-ajuns. Această "optzecistă" nu venea pe la librăria lui Nedelciu şi nici la Cenaclul Junimea, aşa că n-aveam idee cine e. Cîţiva ani buni mai tîrziu, reuşind eu să public un articol în România literară pe care o citeam săptămînal, am fost anunţată să mă duc să-mi ridic banii de la casieria Uniunii Scriitorilor, la Casa Monteoru. Acolo, pe un coridor întunecos, în faţa unui ghişeu, scriitorii stăteau la coadă, destul de ordonat, fumau şi zumzăiau vesel. Toată lumea cunoştea pe toată lumea şi era ceva în aer care-mi amintea de societatea scriitorilor din Maestrul şi Margareta. În ce mă priveşte, nu cunoşteam şi nu recunoşteam pe nimeni. La un moment dat cineva a izbucnit cu entuziasm: "Adriana!" Apoi, prezentînd-o altcuiva pe doamna blondă: "Adriana Bittel! Uite, a continuat persoana, stau la coadă pentru o amărîtă de sută de lei". Şi Adriana: "Eu, pentru 40 de lei". Apoi autoarea Iuliei, căreia-i sorbeam, din anonimatul cozii de scriitori, cuvintele, a rostit această vorbă memorabilă: "Ei, lasă, nu ni-i iau, ni-i dau!" Lumea a rîs, şi eu, entuziasmată, laolaltă cu ceilalţi, simţindu-mă în clipa aceea foarte scriitoare. Ani de zile apoi, în diverse împrejurări, am imitat-o pe autoarea pe care avusesem şansa s-o zăresc o clipă, la coadă la bani, rostind la rîndul meu, cu mîndrie: "Nu ni-i iau, ni-i dau".



Florin Iaru

O monedă de un leu se află în centrul primei mele întîlniri cu Florin Iaru. În ultimul an de facultate mă hotărîsem să merg şi eu la Cenaclul de luni, al lui Nicolae Manolescu. Nu-mi plăcea pe atunci ideea de lecturi în public, dar acest cerc de poezie devenise prea cunoscut ca să-mi permit să termin facultatea fără să-l vizitez. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci cenaclul să fie sabotat, deocamdată prin neacordarea unei săli propice, apoi suspendat cu totul. De aceea, de la facultate, ne-am îndreptat cu toţii spre un fel de sală de restaurant sau cafenea, sau poate ceva studenţesc, parcă pe Bulevardul Elisabeta, pe-atunci 6 Martie. Şi, de cum am ajuns acolo, unul dintre cei prezenţi - s-a dovedit a fi poetul Florin Iaru - pe care nu-l cunoşteam decît din Aer cu diamante, s-a repezit cu o lăcomie incredibilă la un Flipper, unul dintre puţinele jocuri mecanice care existau în anii optzeci. Însă jocul înghiţea monezile ca un monstru şi, la un moment dat (sau o fi fost chiar de la început?), Florin a cerut împrumut un leu. Mi s-a părut că, dacă nu-i dăm pe loc moneda o să leşine de durere, de poftă, de dorinţă, de disperare şi, scotocindu-mă prin buzunare cu sentimentul urgenţei, i-am întins triumfătoare banul. A fost una dintre cele mai eficiente fapte bune pe care le-am făcut în viaţa mea, căci chipul i s-a luminat de bucurie, ca în poveştile despre cei întremaţi cu apă vie. Curios cum selectează memoria, căci alte amintiri de la acea şedinţă de cenaclu nu am, nici de Nicolae Manolescu nu-mi prea amintesc, mi se pare că a fost doar o seară de organizare, fără lecturi. Desigur, leul mi-l datorează Florin Iaru şi astăzi.


(va urma, anul viitor, cu Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ş.a.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara