Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Prima verba de Carmen Brăgaru

La 29 decembrie 1940, când Ion Pillat schiţează planul amănunţit al operelor sale complete în opt volume, apare pentru prima dată delimitarea, de restul creaţiei, a celor două poezii intitulate În catedrală: prima, cu specificarea Notre Dame de Chartres, datată „1906”, cea de-a doua, cu specificarea Notre Dame de Paris, datată „1907”. La data alcătuirii planului menţionat, dipticul care le cuprindea purta titlul Începuturi, schimbat în Prima verba, la publicarea ediţiei definitive din 1944. Astfel, se fixa pentru posteritate, în ediţia îngrijită de autor, debutul poetic, la vârsta de 15 ani, cu textul În catedrală (Notre Dame de Chartres). În lumina mărturisirilor poetului însuşi, dar şi în urma unei cercetări minuţioase a periodicelor, a corespondenţei şi a manuscriselor pillatiene, textele din Prima verba se dovedesc a fi, după cum vom demonstra, secunda, dacă nu chiar tertia verba.

Considerată până acum debut incontestabil, poezia În catedrală se păstrează în mai multe manuscrise, cea mai veche variantă fiind aceea dintr-o felicitare de Anul Nou1, trimisă bunicii materne, Pia (Caliopia) Brătianu, la aproximativ un an după instalarea nepotului în capitala Franţei. Dedicaţia este, în consecinţă: „Mamii mari, din partea autorului”. Deşi apropiate, datările acestei prima verba variază uşor: „Paris.1906.” (în I mss. 5 BAR); „Paris.1906. (6 Dec. s.n.)” (în I mss. 38 BAR); „Decemvrie 1906” (în Mărturisiri şi în primul volum al ediţiei definitive); „21 Decemvrie 1906” (în scrisoarea către bunică), în fine, „Paris, 22 Decembrie 1906” (în „Viaţa literară”, unde a fost publicată în 1933), micile diferenţe explicându-se prin faptul că Ion Pillat a datat textul uneori pe stil nou, alteori pe stil vechi. În plus, este ştiut că, în căutarea formei desăvârşite, poetul scria bruioane în creion şi transcria textul pe nenumărate ciorne, datările referindu-se uneori la momentul inspirator, alteori, la cel al perfectării ultimei versiuni, considerată abia atunci manuscris de autor.

Contextul scrierii acestor versuri adolescentine este lămurit de poet în cunoscutele Mărturisiri, puse pe hârtie întâia dată pentru o conferinţă susţinută în 1936: „Am cunoscut atunci revelaţia artei gotice, acele admirabile produse ale sufletului mistic occidental: catedralele de la Chartres, de la Reims (…), de la Beauvais, de la Amiens, care toate îmi completau viziunea avută la Notre Dame de Paris. Impresia aceea mistică şi grandioasă sub pădurile pietrificate ale pilaştrilor, arcurilor şi bolţilor gotice, în lumina de veşnic amurg al vitraliilor, în vuietul adânc al orgii, resimţită într-o seară la Notre Dame de Chartres – m-a făcut să scriu, în decembrie 1906, a doua mea poezie, intitulată În catedrală, unde se regăsesc şi influenţe dintr-o poezie de O. Carp.“2

Propunem deocamdată cititorilor, pentru cântărirea influenţei menţionate, o lectură paralelă a celor două texte, începând cu poezia3 lui O. Carp (pseudonimul doctorului G. Proca):

În vechea catedrală

Stephanskirche4 1300–1510

Din ziduri de-ntuneric străvechile vitralii
Fac un amurg de seară năuntrul catedralii,
Şi-n sombra-i adâncime e linişte de noapte, –
Pe lespezi trec doar umbre, prin aer numai şoapte.

În nuntrul ei de veacuri, pe lespezile acestea
Durerea-ngenuncheată şi-a suspinat povestea,
Şi ochii plini de lacrămi citiră veşnic semne
De îndurare-n ochii statuelor solemne…

Biserica-i pustie de Dumnezeu, ştiu bine; –
În umbra ei de veacuri spăşitele suspine
Îşi plâng mâhniri şi chinuri, şi dorurile vii
În faţa-ntunecatei şi recei veşnicii;

Dar câţi pătrund năuntrul înaltei catedrale
Îşi simt mai uşurată povara lor de jale;
În faţa veşniciei şi-n liniştea-i deplină
Durerea omenească se uită, ori se alină.

Poezia lui Ion Pillat, în versiunea ei iniţială din scrisoarea către bunică, nemodificată semnificativ în variantele ulterioare, demonstrează nu numai o contaminare fugace, nicidecum o influenţă covârşitoare sau o pastişare a textului lui O. Carp, ci, mai ales, o uşurinţă în dezvoltarea unei idei de asemenea anvergură, o stăpânire a tehnicii de versificare, o trăire genuină a emoţiei estetice, transpusă în cuvinte şi sintagme deloc forţate, poate doar consonând cu vârsta fragedă a poetului şi cu atmosfera de romantism întârziat a vremii, cu alte cuvinte, un real talent, ce presupune, fără doar şi poate, atât lucru pe text, cât şi o experienţă poetică anterioară:

În catredală
(Notre Dame de Chartres)

O lumină aurie face flori tremurătoare
Şi se joacă şi se-ntinde ca o clipă trecătoare
Pe pereţi de neagră piatră şi p-altar întunecos
În umbrita catedrală, prin vitralii scânteios.

Şi pierdută-n adâncime o şoptire se alină
Dulce geme printre bolte, dulce printre stâlpi suspină
Ale lumii toate chinuri... mistic, blând, înduioşat
Din poporul ce se-mpinge şi se roagă-ngenuncheat.

Din icoanele-nvechite, de crai morţi parcă zâmbesc
Ş-a lor zâmbet este rece, nemilos, neomenesc;
Ce le pasă lor durerea a mulţimii fără nume
Ce se-mpinge şi îi roagă şi se stinge fără urme.

Ce le pasă întristarea a potopului lumesc
Ce se scurge peste dânşii şi mereu tot îi slăvesc.
Căci de piatră ei au ochii şi au suflet de granit
Ş-obosiţi de vecinicie, ei de veci au adormit.

Nepropunându-ne, din raţiuni de spaţiu, să analizăm îndeaproape asemănările şi deosebirile dintre cele două texte legate de acum în veşnicie, să revenim asupra preţioasei informaţii din Mărturisiri, pe care o descoperim reiterată şi în răspunsul poetului la o anchetă literară, din 25 decembrie 1936, iniţiată de „Rampa” şi intitulată Când şi pentru cine aţi scris prima poezie?: „Prima mea poezie într-adevăr a fost a doua, scrisă la 22 decembrie 1906 – mi-aduc foarte bine aminte data – în urma unei vizite cu automobilul, la Chartres, unde fusesem adânc impresionat de minunata sa catedrală.“.

La data anchetei, poezia În catedrală, ce însoţea răspunsul, era aproape inedită, întrucât, din motive rămase obscure, fusese publicată fără ştirea autorului, dar şi fără ecouri semnificative, în „Solidaritatea” din octombrie-noiembrie 1920. Simţindu-se confortabil în spaţiul tipografic primitor al „Rampei” şi incitat la rememorări, atât de dragi adoratorului Trecutului, Ion Pillat se lasă purtat de fluxul memoriei spre începuturile sale lirice, dezvăluind amănunte inedite atât cititorilor de acum 80 de ani, cât şi posterităţii: „Primele mele încercări poetice le-am făcut în limba germană şi franceză. Mi-aduc aminte de o poezie scrisă în franţuzeşte, pe care am ară- tat-o profesorului meu de literatură. Dar, convins că nicio limbă străină nu poate îmbrăca adecvat simţirea altui popor, m-am decis să scriu numai în limba mea. Aşa că prima poezie, în româneşte, am scris-o în 14 noiembrie 1906, la 15 ani, fiind la Paris, elev al Liceului Henri IV. Fusese inspirată de sonetul La mort de l’Aigle al lui José Maria de Heredia şi se intitula Ca vulturul. N-a apărut niciodată şi a fost distrusă de mult.”

Ion Pillat îşi distrugea, într-adevăr, nu numai bruioanele şi ciornele, pe care le considera o zgură nedemnă de ochii cititorului, ci şi textele care nu se ridicau la nivelul aşteptărilor sale. Punctând detaliul respectiv numai pentru relevanţa acestuia în istoria literară şi considerând pierdută pentru totdeauna prima sa încercare lirică în limba română, poetul va gira drept debut, aşa cum am văzut în răspunsul din Rampa şi apoi în ediţia definitivă de autor, prima poezie În catedrală, din ciclul Prima verba.

Întâmplarea a făcut ca, în urma unei cercetări minuţioase a periodicelor, a manuscriselor şi a corespondenţei pillatiene, să identificăm în aceasta din urmă, păstrat ca o fosilă bine conservată într-un bob de chihlimbar, bruionul iniţial al celei dintâi poezii, pe când nu purta niciun titlu, aşadar necizelată în forma finală, ce primise titlul Ca vulturul, aşa cum era menţionată de poet în „Rampa”.

Şi acest text se găseşte într-o scrisoare, adresată de tânărul poet mătuşii sale confidente, Pia (Leliţa) Brătianu, data (greşit notată 1908, printr-o intervenţie exterioară ulterioară) fiind dedusă de noi, prin coroborarea tuturor informaţiilor din text, şi fixată la „Miercuri, 26 decembrie 1906”, aşadar, la numai câteva zile după trimiterea celeilalte poezii, În catedrală, bunicii materne. Cadouri de Crăciun pentru rudele mult iubite, rămase în ţară, cele două poezii, de factură şi grad de cizelare diferite, sunt selectate de poet pentru o destinatară sau alta, în funcţie de vârsta, înţelegerea, preocupările, gusturile şi aşteptările fiecăreia. Dar, să urmărim scrisoarea adresată mătuşii:

„Dragă Leliţo,
Îţi trimet această poezie pentru Creciun şi regret mult că nu pot să fiu cu tine. Dacă o găseşti prea proastă, nu o arăta. Noi te aşteptăm cu mare nerăbdare. Când vii? Scrie-mi hotărât.
Ieri a fost Creciunul francez şi am făcut, adică Domnişoara şi Mama, un copăcel de Creciun, căci la Creciunul nostru n-avem vacanţie. A venit şi Marguerita. Azi a sosit diaconul din ţară, aşa că-mi voi reîncepe lecţiile româneşti.
Mă gândesc des la tine şi la voi toţi şi vă sărutăm dulce, dulce şi cu mare dor.
Ion
P.S. Să nu crezi că, dacă scriu poezii de neagră melancolie, am devenit un «sombru eminescian»…
Trimite-mi, te rog, critica «cea mai aspră» a poeziei…

Ion

Negăsind titlu, te rog, să mi-l pui tu.

Când durerea ta adâncă te îneacă ca un val
Ş-al tău suflet se revoltă contra lumii jug fatal
Şi când, plută fără cârmă, disperat te-ai aruncat
P-ale vieţii grele unde, pentru luptă nearmat
Când ca vulturul în lanţuri, tu, prin minte în zadar
Vrei să scapi de grea robie şi de traiul cel amar
Când în ochii îţi luceşte dor de moarte şi mormânt
Când nu mai auzi şoptirea a iubirii dulce cânt
O, atunci, pe pisc de gheaţă ce se vede printre nori
Urcă-te şi fără teamă, fără frică, fără fiori,
Pe zăpada eternală, singur, fără ajutor,
Stai în faţa nemuririi rece şi nemuritor.

O, vierme, ce vrei să te faci vulture cutezător
Către ţărmuri prea înalte tu-ţi ridici al tău zbor
Ca valul ce se-nalţă şi cade iar în mare
În oceanul vecinic de forme schimbătoare
Te naşte şi trăieşte, te stinge fără urme.
Uitare, moarte este menirea-ţi p-astă lume.

Versurile acestea sunt proaste5.
Poate că ar fi mai bune:

O, om, chimeră cumplită, o, tu, dureros mister,
Tu, a patimilor pradă, tu, ce eşti căzut din cer.
Alege.”6

Că poezia fără titlu, aflată în mod evident în stadiu de şantier, este bruionul celei indicate de poet în „Rampa” ca debut absolut, o dovedesc două sintagme ce trimit spre sonetul lui Heredia, menţionat ca sursă de inspiraţie: titlul definitiv pomenit de Ion Pillat peste ani, Ca vulturul, regăsit în versul al cincilea, precum şi formula calchiată din cel de-al unsprezecelea vers, „pe zăpada eternală”, preluată de-a dreptul din primul vers al sonetului lui Heredia, „les neiges éternelles”. Dar iată întreg sonetul în versiune bilingvă7, traducerea în limba română aparţinând lui Constantin Ottescu:

La mort de l’aigle

Quand l´aigle a dépassé les neiges éternelles,
A sa vaste envergure il veut chercher plus d´air
Et le soleil plus proche en un azur plus clair
Pour échauffer l´eclat de ses mornes prunelles.

Il s´enlève. Il aspire un torrent d´étincelles.
Toujours plus haut, enflant son vol tranquille et fier,
Il monte vers l´orage où l´attire l´éclair;
Mais la foudre d´un coup a rompu ses deux ailes.

Avec un cri sinistre, il tournoie, emporté
Par la trombe, et, crispé, buvant d´un trait sublime
La flamme éparse, il plonge au fulgurant abîme.

Heureux qui pour la Gloire ou pour la Liberté,
Dans l´orgueil de la force et l´ivresse du rêve,
Meurt ainsi d´une mort éblouissante et brève!


Moartea vulturului

Când depăşeşte neaua eternă-n strălucire,
Vrea vulturul să prindă-n aripi imensul cer
Şi soarele să-l simtă prin şi mai clar eter
Ca să-nteţească focul din trista lui privire.

Se-nalţă, scânteierea de raze s-o aspire.
Mereu mai sus în zborul măreţ şi auster,
Furtuna îl atrage cu fulgerat mister;
Dar trăsnetu-l loveşte în aripi şi-n pornire.

Cu strigăt desenează spirale-n cerul gol
Şi bea crispat în trombă scântei împrăştiate
Spre-abisuri nevăzute căzând în rostogol.

E fericit acela ce pentru Libertate,
Cu măreţia forţei şi-a visului de-a-nvinge,
În strălucirea clipei supreme, brusc, se stinge!

Compararea, oricât de rapidă, a poeziei lui Ion Pillat cu sonetul lui Heredia dovedeşte, din nou, că influenţa mărturisită de autorul român este numai una vagă, de atmosferă, ideea, odată preluată, dezvoltându-se, ca şi în cazul precedent, într-o cu totul altă direcţie.

Înainte de a trasa ordinea cronologică a primelor texte lirice pillatiene, în lumina noilor descoperiri, mai trebuie lămurită încă o datare incertă a unui text existent, de asemenea, în corespondenţa poetului, ce poate fi, deşi foarte discutabil, anterior nu numai poeziei girate de poet ca debut, ci şi celei mai sus menţionate, concurând aşadar pentru supremaţia absolută. Este vorba despre poezia Legendă (titlu hotărât în primul volum al ediţiei definitive), intitulată S-au dus în volumul Eternităţi de-o clipă, unde a fost publicată întâia dată. În prima ei versiune, de asemenea fără titlu, se găseşte, pe o bucată de hârtie dictando, alăturată unei scrisori8 datată „Florica, septembrie, 1905”, trimisă de poet mamei, aflată la Paris. Cele şaisprezece versuri, dispuse la acea dată în două octete, sunt scrise înghesuit pe bucata de hârtie, alta decât filele scrisorii, şi poartă dedicaţia deloc lămuritoare „Pentru tine”. Ion Pillat notase deasupra textului: „Început de poezie, n-am isprăvit-o încă” şi sub text: „Le-am făcut ieri şi azi. Voi trimite poezia întreagă când va fi term.[inată].”

În I mss. 5 BAR, p. 17, Ion Pillat notează anul 1907 în dreptul textului definitiv al poeziei Legendă, însă o atare datare poate trimite şi la momentul definitivării, nu neapărat la acela al compunerii ei. Dificultatea datării cu precizie a acestor versuri descoperite în corespondenţă este dată de faptul că bucata de hârtie dictando poate la fel de bine să aparţină sau nu scrisorii menţionate, de vreme ce hârtiile celor două piese, cerneala şi caligrafia emitentului diferă semnificativ. Sabina Cantacuzino, mătuşa poetului, ocupându- se la un moment dat de corespondenţa familiei, a adunat şi a ordonat cronologic scrisorile tuturor membrilor Brătianu- Pillat, în cazurile fără dată, adăugând cu creionul anul presupus. Aşadar, ingerinţele ulterioare nu pot fi excluse.

Ne aflăm, în consecinţă, în faţa unei dileme. În cazul în care presupunem că hârtia dictando are aceeaşi dată cu scrisoarea în care se găseşte, rezultă că versurile au fost scrise în vara-toamna anului 1905, înainte de strămutarea la Paris, fiind definitivate ulterior, în 1907. Ar reprezenta debutul absolut şi ar fi trimise de poet, de la Florica, mamei aflată la Paris. În cazul în care presupunem, însă, că hârtia dictando a ajuns ulterior în plicul scrisorii, dintr-o eroare de catalogare, rezultă că ne aflăm în faţa unui text aflat pe locul al patrulea, dacă nu chiar ulterior, în cronologia poeziei pillatiene, compus într-o primă formă şi prelucrat apoi pe parcursul anului 1907, după cele două poezii intitulate În catedrală. În acest caz, versurile ar fi trimise de poet de la Paris şi dedicate nu mamei, ci aceleiaşi mătuşi Pia (Leliţa) Brătianu. Înclinăm spre varianta din urmă, argumentul principal fiind oferit de poetul însuşi, care include acest text într-un ciclu ce trimite spre începuturi, dar ulterior Primei verba, notând la un moment dat: „Cum v-am spus, întâile poezii le-am scris la Paris, în liceu. Mă văd încă în ora de chimie dosind pe sub bancă strofele din S-au dus sau cutare altă poezie din Cântece din trecut (…)”9 Or, poeziile din ciclul Cântece din trecut/Cântece de demult sunt ulterioare celor din Prima verba, datarea „1907” căpătând mai multă greutate. În concluzie, începuturile lirice ale lui Ion Pillat, în lumina ultimelor cercetări şi descoperiri, se pot schiţa astfel:

105, primăvara?
Versuri nepăstrate, la care face aluzie în scrisori şi în „Rampa” (1936), scrise în germană şi în franceză, arătate profesorului de literatură, probabil Ion Suchianu de la Sf. Sava.

1906, 14 noiembrie (compusă)/
[Când durerea ta adâncă…] (în corespondenţa poetului BAR)

26 decembrie (trimisă), Paris (trimisă Leliţei, de Crăciun, fără titlu)
Cu titlul ulterior Ca vulturul, poetul o credea distrusă
(vezi Mărturisiri şi răspunsul la ancheta din “Rampa”, 1936).
Recuperată din corespondenţă, influenţată de sonetul lui Heredia.

6-22 decembrie (compusă), Paris În catedrală (Notre Dame de Chartres)
(influenţată de O. Carp; trimisă bunicii de Anul Nou)

1907 (posibil începutul anului), Paris, În catedrală (Notre Dame de Paris)

Fără dată pecisă, Paris
S-au dus/ulterior Legendă (strofe dosite pe sub bancă, la ora de chimie)

Vom încheia citând din nou din confesiunile lui Ion Pillat, referitoare la începuturile sale literare, din care înţelegem pe deplin poticnirile şi nedumeririle adolescentului în formare, precum şi setările educaţionale şi culturale ale epocii, un labirint simbolic, din ale cărui meandre a ieşit învingător Poetul, ajutat decisiv de lecturile diverse şi de transmutarea într-un spaţiu nou, cu deschideri artistice demne de un oraş al luminilor: „Dar în toată această epocă a vieţii mele şînainte de plecarea la Paris, n.m C.B.ţ pot spune că (…) mă simţeam foarte departe de orice gând de creaţie literară. Mult timp am avut o adevărată aversiune [faţă] de poezie. Am început să scriu versuri abia la 15 ani, la Paris, în 1906. A fi poet îmi părea a fi un om puţin serios şi care nu poate aduce folos neamului său. Pe lângă inutilitatea evidentă a rimelor, nu ştiu ce idee obscură de păcat se lega în mintea mea de arta aceasta blestemată să trezească, în cel mai bun caz, la toţi oamenii gravi, un zâmbet de superioritate, în care distingeam şi milă şi dispreţ totdeodată. Ani de-a rândul m-a urmărit ideea, devenită mai târziu impresie penibilă, că faptul de a scrie în versuri te micşorează vădit în faţa contemporanilor, şi chiar lucru mai trist – în a contemporanelor tale. Proza? da – dar Poezia? un semn indiscutabil de copilărie intelectuală, de infantilism prelungit. Am fost crescut toată copilăria şi adolescenţa mea într-o familie, care credea unanim, ca într-o dogmă de nediscutat, în virtuţile matematicilor, în infailibilitatea ştiinţelor – aşa zise – exacte. Unui spirit «ştiinţific» i se atribuiau dinainte calităţi de seriozitate, de soliditate, de sinceritate, de străduinţă, de muncă – la care nu putea pretinde un spirit «literar» suspectat de uşurinţă şi de o deplorabilă fantezie – cu atât mai puţin un «poet», termen pejorativ oarecum şi astăzi în România, dar care în casa copilăriei mele lua o conotaţie foarte netă, aproape de ostracizare. Singuri poeţii naţionali – adică acei care cântaseră sau cântau patria – găseau serioase circumstanţe atenuante în faţa areopagului familiar. (…) Ce m-a făcut să scriu versuri? Ce m-a făcut mai ales să perseverez (perseverare diabolicum!) în ale poeziei? Când mă întreb şi mă gândesc acum, pentru întâia oară, la această mică problemă a propriului meu suflet, sunt foarte încurcat ca să răspund.

Valéry Larbaud a botezat cititul: «ce vice impuni, la lecture». Poate că, la urma urmei, la vârsta pubertăţii sufletului, printr-o inconştientă revoltă a firii mele celei mai adânci contra rigidei formule de puritanism intelectual al unei familii cu un singur şi acelaşi suflet colectiv, cu o singură şi aceeaşi ideologie, estetică şi morală, m-am dedat şi eu cu voluptate organică «a ce vice punissable, la poésie», ca unei răzbunări tainice.”10

________________
1 S 14(5)/CCCXCVIII BAR (Biblioteca Academiei Române)
2 Ion Pillat, Mărturisiri, „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 2, februarie 1942, p. 275.
3 Din volumul Rândunel, Bucureşti, 1906, pp. 67-68.
4 Catedrala emblematică a Vienei, cunoscută mai degrabă sub denumirea Stephansdom.
5 Ion Pillat se referă la versurile 13- 14, subliniate de el însuşi în scrisoare.
6 S 8(15) CDVIII BAR
7 José-Maria de Heredia, Sonete, Bucureşti, Editura Univers, 1971, pp. 100-101.
8 S 2(11)/CDXXVIII BAR
9 Ion Pillat, op. cit., p. 277.
10 Idem, pp. 268-269; 277.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara