Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Primele impresii de Alex. Ştefănescu

Ce s-a întâmplat cu literatura română după 1989? A cunoscut un reviriment? Nu, n-a cunoscut. Dar a continuat să existe, ceea ce nu e puţin. Credeam, în primii ani de după căderea comunismului, că viaţa literară de la noi va înregistra o explozie de entuziasm, că scriitorii vor povesti, în sfârşit, în deplină libertate tragedia prin care a trecut ţara noastră după cel de-Al Doilea Război Mondial şi că vor inventa noi moduri de a scrie, care vor cuceri lumea. Apoi, constatând că realitatea nu seamănă deloc cu visurile mele, m-a alarmat gândul că, dimpotrivă, literatura română ar putea să dispară cu totul, ieşind din raza atenţiei publicului şi dându-le scriitorilor un dezolant sentiment de inutilitate.

Până la urmă, creaţia literară s-a fixat undeva, la mijloc, între magnific şi jalnic. Un profesor care ar evalua-o utilizând note de la 1 la 10 i-ar putea acorda nota 7.

Scriu de câtva timp despre autori din „noul val” şi mă gândesc că ar trebui să-mi fac cunoscute primele impresii. Se publică foarte multe cărţi, mai multe decât oricând (luând în considerare numărul de titluri, nu de exemplare), dar în marea lor majoritate n-au nicio valoare. În ceea ce mă priveşte, primesc în fiecare zi, în medie, 7–8 kilograme de cărţi. O mare parte dintre ele ar trebui aruncate şi numai respectul pe care îl am încă din copilărie faţă de litera tipărită mă opreşte s-o fac. Predomină superficialitatea şi improvizaţia. Ciornele cu multe ştersături de pe vremea lui Eminescu sunt de neconceput azi. Există şi o explicaţie tehnică: modificările se pot face prea uşor la computer ceea ce dă sentimentul că se poate face oricând; drept urmare, nu se mai fac niciodată.

Au apărut după 1989 câţiva critici literari foarte buni – cel mai bun dintre toţi este Daniel Cristea-Enache –, dar în general spiritul critic lipseşte în practica literară curentă. Literatura de pe Internet, efervescentă şi imposibil de cuprins de mintea unui singur om, este o adevărată junglă de forme literare, care îşi aşteaptă eroul civilizator. S-au constituit, în special în jurul unor edituri, grupuri de autori care se laudă între ei, uneori într-un mod agresiv, ducând un război necruţător cu scriitorii din generaţiile anterioare. S-ar putea vorbi în unele cazuri de un rasism al vârstei. Contestarea trecutului merge până la contestarea clasicilor literaturii române (în general de către lideri de opinie care nu i-au citit!).

Autorii din noul val publică tot ceea ce scriu. Nu se face o selecţie. În cărţile unui poet talentat, Dan Sociu, de exemplu, poezia bună se găseşte ici-colo, ca bulgării de aur în ţinuturile aurifere. Tot este bine, pentru că la alţii, la Claudiu Komartin, de pildă, nu se găseşte deloc.

O întreagă direcţie o reprezintă literatura defulării în public. Luându-şi revanşa asupra părinţilor şi profesorilor care le-au interzis să folosească anumite cuvinte considerate licenţioase, mulţi autori scriu cărţi pline de asemenea cuvinte. Unii sunt evident talentaţi, Lorena Lupu, de exemplu, alţii, cum ar fi Andrei Ciobanu, fac doar paradă de neruşinare. În lipsa talentului, această literatură atrage atenţia numai câteva clipe, atâta timp cât durează surpriza, apoi sunt uitate.

Adevărata perfomanţă trebuie căutată în cărţile de idei, de genul celor publicate de Horia-Roman Patapievici şi Sorin Lavric. Aceştia sunt posibili interlocutori ai intelectualilor de elită din oricare altă ţară europeană.

Surprinzătoare, în plină modă a vulgarităţii, este cultivarea de unii autori apăruţi după 1989 – de la Filip Florian la Adrian G. Romilă şi de la Doina Ruşti la Andreea Nanu – a rafinamentului stilistic. Îţi vine să crezi că Şcoala de la Târgovişte şi-a redeschis porţile.

Zilnic aflăm veşti îmbucurătoare despre traducerea textelor unor scriitori de azi în străinătate. Unele dintre aceste succese sunt regizate şi supraevaluate. Dar există şi autori cu adevărat valoroşi – Varujan Vosganian, Dan Lungu ş.a. – care, prin traduceri, cuceresc publicul din afara graniţelor noastre. Sunt şi variante. Prozatoarea Mira Feticu i-a cucerit pe olandezi nu prin traduceri, ci prin cărţi scrise de ea direct în olandeză. În schimb nu i-a cucerit pe români cu o carte a ei tradusă din olandeză în română.

Ar mai fi multe de spus, dar e cald şi e nevoie de o judecată la rece. Am să revin cu alte impresii la iarnă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara