Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Memorii:
Nicu Negrici - Primele zile de război de ---

Acum câţiva ani, am descoperit, printre documentele de familie rămase după evacuarea casei părinţilor de la Vâlcea, un dosar cu manuscrise de-ale tatălui meu.
Unul dintre ele conţinea câteva zeci de pagini cu evenimente din cel de-Al Doilea Război Mondial.
Cele mai multe se refereau la primele săptămâni de război, la recucerirea, cu jertfe teribile, a Basarabiei.
Erau acolo şi câteva poeme de război, pe care ştiam că Nicu Negrici le-a publicat în revistele epocii. Acesta a şi fost unul din argumentele politrucilor care l-au dat afară din armată, deşi era cunoscut ca ofiţer eminent, decorat cu mai toate marile decoraţii ale ţării.
Amintirile de pe front par scrise după 1964, când partidul, schimbând politica faţă de „prietenul” de la Răsărit, ridicase întrucâtva cortina de pe adevărurile bine păzite şi de pe subiectele-tabu.
Cu toate astea, nu am dat peste nicio însemnare referitoare la campania propriu-zisă din Rusia, la marile bătălii la care ştiu că a participat, la tragedia de la Cotul Donului şi la atâtea evenimente despre care mi-au vorbit nu o dată nu puţini ţărani din zona Vâlcei – soldaţi din regimentul lui – pe care a reuşit să-i scoată din încercuire.
Poate că, totuşi, au existat şi au rămas undeva bine ascunse şi uitate în învălmăşeala evacuării ultimelor lucruri din casă.
În schimb, am descoperit câteva pagini despre sângeroasa bătălie de la Oarba de Mureş, scrise în urma unei excursii din 1979, când a fost surprins să constate că monumentul închinat eroilor fusese ridicat chiar pe locul unde, pe tot timpul luptelor, funcţionase postul lui de comandă.
În continuarea lor, se aflau câteva foi cu adnotări confesiv-lirice, intitulate „Ultima noapte de război, prima zi de pace”.
Le-am aşezat alături de celelalte amintiri din război şi le-am oferit spre publicare Editurii Militare, cu convingerea că avem datoria morală să nu lăsăm la o parte nimic din ce ne-ar putea lămuri trecutul.
Cu atât mai mult cu cât e vorba de un trecut eroic, dar ignorat şi falsificat atât în cărţile de istorie, cât şi în proza publicată în primii ani de comunism.

Eugen Negrici


Ore de supliciu

Plecarea pe front se hotărâse pentru data de 26 iunie. Toate pregătirile erau deja făcute încă înainte de declararea războiului şi a mobilizării. Totuşi, trebuiau verificate, sub toate detaliile, şi acest lucru se putea face prin desele alarme, când ostaşul era obligat să iasă cu tot echipamentul de campanie.
Starea de spirit nu era tocmai rea, întrucât erau convinşi că merg în război pentru reîntregirea neamului şi a ţării barbar mutilate prin Dictat-ul de la Viena şi evenimentele de tristă aducere aminte din vara şi toamna anului 1940.
Ştiau totuşi că pornesc pe drumul fără de întoarcere, de aceea aproape toţi ostaşii erau arşi de dorul de a-şi mai revedea, o dată, înainte de plecare, familiile – mama, soţiile, copiii etc. Era şi este un lucru pe cât de firesc, pe atât de uman şi normal.
Acest lucru este greu, însă, de înţeles de stăpâni, care de multe ori, în numele unor cuvinte sonore în formă, dar cu totul goale în conţinut, îşi servesc propriile interese. În noaptea de 23 spre 24 iunie, pe la orele 1-2 noaptea, am fost trezit la telefon de ofiţerul de serviciu care mi-a spus că nu ştie ce să facă, deoarece aproape jumătate din ostaşii regimentului au fugit din cazarmă.
I-am comunicat să dea alarma şi să cheme în cazarmă toţi ofiţerii şi subofiţerii, aceasta, bineînţeles, după ce raportasem situaţia şi mă consultasem cu comandantul regimentului, colonelul Haas. La apelul din dimineaţa zilei de 24 iunie, nu au răspuns aproape 1000 de ostaşi, ceea ce însemna efectivul unui întreg batalion. Personal, niciodată nu mi-am pierdut încrederea în bunătatea, conştiinciozitatea şi disciplina ostaşului român. Le înţelegeam şi justificam plecarea şi aveam ferma convingere că, până seara, se vor prezenta toţi la datorie, aşa precum a şi fost.
Regulamentele erau însă drastice în privinţa disciplinei, completate fiind şi cu unele dispoziţii date de conducerea de stat pentru starea excepţională în care ne găseam. Astfel că s-a hotărât ca toţi fugarii să fie pedepsiţi cu 25 de lovituri la spate, pe pielea goală, întocmai precum scriau ordinele. Fenomenul nu era izolat, deoarece acelaşi lucru, şi poate în proporţie şi mai mare, se petrecuse la toate regimentele componente ale Diviziei 11 Infanterie cu sediul în Slatina.
A doua zi de dimineaţă, întregul regiment era adunat pe platoul obişnuit, adunare de la care nu lipsea nici preotul militar – necum vreun gradat sau ostaş din unitate.
La orele 9, am fost trimis de colonel să văd dacă ceremonia este gata. N-am uitat şi nu voi uita niciodată sinistrul spectacol. Întregul regiment era adunat în careu. În mijlocul careului, 1000 de oameni aşezaţi cu faţa la pământ, cu fundurile goale, aşteptau îngroziţi momentul, solemn pentru unii, îngrozitor şi neînchipuit de umilitor pentru alţii. Împărţiţi pe companii, 4-5 călăi, aleşi dintre cei mai voinici şi cruzi, erau în aşteptare cu centurile cu catarame grele şi lopeţi Lineman gata pregătite. Oricât ar fi de meşteşugit cuvântul, oricât de exaltată imaginaţia şi oricât de patetică amintirea, este nu greu, ci aproape imposibil să redai în viu grai tragedia şi scenele de groază pe care le-am intuit şi constatat, trecând printre rândurile de ostaşi situaţi în poziţia cea mai umilitoare cu putinţă.
Foarte mulţi dintre aceşti ostaşi mă cunoşteau şi ca ofiţer, dar mai ales ca om, şi ştiau că mă bucur de multă trecere la comandantul regimentului. Nu o dată apelaseră la mine ca să le rezolv unele necazuri.
Parcă îl văd pe soldatul Dezrobitu, din comuna Frânceşti, pe fruntaşul Cocoş din Berislăveşti, pe Biţică din Glăvile, care făcuseră aproape 100 de kilometri, dus şi întors pe jos, ca să-şi vadă pentru numai o oră copilul născut cu numai 15 zile în urmă, şi pe mulţi alţii, cum îmi strângeau în braţe picioarele şi îmi sărutau cizmele, de nu mai ştiam ce să mai fac şi cum să mă mai apăr, ca să rog colonelul să-i ierte de această pedeapsă atât de umilitoare. Acelaşi lucru şi aceeaşi groază şi aceeaşi rugă fierbinte am întâmpinat-o peste tot, toţi promiţând că îşi vor recupera, prin jertfă pe front, iertarea, numai să nu fie bătuţi la spate ca tâlharii de codru mare.
M-au trecut lacrimile, eram năucit de grozăvia spectacolului şi nu ştiam ce să fac. Numai doi ofiţeri, căpitanii Alexandrescu şi Savu, mi-au atras atenţia să-mi văd de misiunea mea. Amândoi au murit la Odessa, la primul atac, împuşcaţi pe la spate de propriii lor ostaşi. Mi-am luat inima în dinţi şi, îndârjit şi mai mult şi de intervenţia inumană şi semnificativă a celor doi ofiţeri pe care-i cunoşteam şi care erau porecliţi de ostaşi „călăii regimentului”, am mers direct în cabinet la comandant – la colonelul Haas Petre.
Mi-e imposibil să redau cuvintele cu care am încercat să-l înduplec, dar am avut şi atunci cum am şi azi impresia că ceea ce l-a convins şi înduioşat cel mai mult a fost numele drăgălaşei sale fetiţe Gigilica, pe care am adus-o în discuţie. Eu încă nu aveam copil decât în pântecele mamei sale, aşa că ştiam mai mult şi înţelegeam ce e dragostea de mamă, nu de copii. Însă el avea. L-am făcut să înţeleagă că şi noi, în situaţia acelor soldaţi, am fi făcut la fel. M-a sărutat, nu ca un comandant, ci ca un părinte, şi am plecat spre locul de adunare. După un scurt discurs, nu prea înflăcărat, dar mai mult chibzuit, aşa cum ştia Haas să ţină în momente critice, în uimirea tuturora, cuvântul „iertare” a avut un efect mai mare decât al unei graţieri divine. Întregul regiment, şi osândiţi şi neosândiţi, în delir au strigat „Trăiască colonelul Haas, pe care-l vom urma până la moarte!”. Şi într-adevăr aşa a fost. Până şi călăilor le-au căzut din mână centurile cu catarame grele şi lopeţile Lineman.


Trenul morţii

Am zăbovit mult în staţiile Bâldana şi Tărtăşeşti, unde şi-a făcut stagiul de muncă patriotică Pucu, în anul I de facultate. În dimineaţa zilei de 29 iunie, m-am trezit în staţia Buzău, garaţi undeva departe de gară, printre multe, multe alte trenuri, în marea lor majoritate tot militare. Lumina caldă şi vie a unui soare matur de vară năvălise în vagonul nostru. Era de Sf. Petru, o zi legată de atâtea şi atâtea frumoase şi duioase amintiri din copilăria mea.
Se auzea zgomot şi forfotă de ostaşi pe lângă tren. Mi-am aruncat ochii pe fereastră şi am văzut un tren de circa 10-15 vagoane garat alături şi paralel cu noi. Mi-am luat vestonul de campanie, chipiul, mi-am tras în picioare cizmele şi am coborât în grabă, deoarece gălăgia şi învălmăşeala de ostaşi mi-au dat să înţeleg că acolo se petrece ceva.
Şi într-adevăr, acolo jos, între trenuri, se petrecuse ceva, pe cât de tragic, pe atât de sublim. Trenul respectiv era trenul care purta şi ducea cu el tragedia unui întreg neam. Era o garnitură cu evrei, transportaţi de undeva din Ungaria sau de prin Ardealul de Nord mai degrabă, deoarece vorbeau româneşte, porniţi pe drumul morţii, spre un lagăr de exterminare. Toate „vagoanele” nu erau vagoane, ci dube prevăzute numai cu câte o firidă sus pentru aerisire, dacă aceasta putea fi numită astfel.
Ce se întâmplase? Deportaţii implorau să li se dea apă, cu mâinile tremurânde, scoase ca nişte cârlige ale destinului şi ale morţii – prin firidele vagoanelor.
Ostaşii noştri se îngrămădeau care cu apă, care cu bidoanele şi gamelele cu ceai, care cu câte ceva de mâncare, ca să răspundă, omeneşte, mâinilor întinse sau mai bine zis împinse din infernul dinăuntru, de groaza morţii.
Santinelele germane (care însoţeau garnitura muribunzilor), cu crucea încârligată pe umeri (svastica) şi cu căşti masive de oţel în cap, pe care scria vizibil „Gott mit uns”, se opuneau, cu toată sălbăticia, şi căutau să îndepărteze ostaşii noştri şi să-i împiedice să-şi facă una dintre cele mai elementare îndatoriri faţă de semeni. Dar nimeni nu le putea stăvili avântul şi, timp de aproape o oră, până la plecarea trenului, ostaşii noştri au înţeles şi au dovedit că, înainte de a fi soldaţi, sunt şi trebuie să fie oameni.
Trenul acesta, trenul iadului şi al morţii, nu era prea lung, aşa că am avut timp şi am putut să-l trec în revistă şi să-l văd pe tot. E greu să-ţi imaginezi ceva mai tragic. Toate vagoanele, pline la refuz cu trupuri omeneşti, exalau un miros şi o duhoare fără posibilităţi de comparaţie. Se auzeau înăuntru gemete lugubre, vaiete, hohote de râs sinistre, probabil ale muribunzilor în delir, şi nu se ştie dacă mai erau în viaţă un sfert dintre ei. Mai erau, probabil, încă mulţi, că, altfel, nu ar mai fi fumegat vagoanele aşa ca nişte etuve de fiert şi dezinfectat rufe şi echipament plin de păduchi. Pe coşurile de pe acoperiş şi prin firidele din pereţi, năvălea dinăuntru aburul puturos care reprezenta totuşi, într-un fel, viaţă, sentimente, idealuri, năzuinţe, vise, speranţe.
Pe tot timpul războiului nu am întâlnit niciodată un asemenea tren, un asemenea convoi al iadului, pregătit şi pus la cale de români. Numai dracul ar putea scormoni asemenea torturi. Am plecat şi trenul morţii din staţia Buzău poate şi azi o fi rătăcind prin împărăţia iadului, deasupra întunericului.


Pădurea Tabăra

Am debarcat în staţia Arsura, cunoscută de noi până atunci ca loc de naştere al marelui artist Constantin Tănase. Era în după-amiaza zilei de 1 iulie 1941. Ploile torenţiale ne-au urmărit încă de la plecarea din Rm. Vâlcea, astfel că debarcarea nu putea să se efectueze pe o aşa vreme. Mari şi neînchipuit de îngrozitoare sunt condiţiile războiului şi, de multe ori, te întrebi cum de este posibil ca omul să poată îndura atât.
Coloanele de soldaţi, uzi până la piele, au fost puse în marş pe drumurile înnămolite şi potecile ce duc spre masivul păduros „Tabăra”, situat în imediata vecinătate a malului, vadul „Albiţa”, pe unde, după două zile, urma să trecem Prutul. În plină pădure s-a organizat şi stabilit tabăra, în care scop, pe o ploaie care părea fără sfârşit, s-au întins corturile. Au sosit, pe la orele 11 din noapte, şi bucătăriile, şi nu-i greu de ghicit condiţiile în care s-a servit masa. Ni s-a pregătit şi nouă, grupului de comandă, cortul aşezat pe un pat de crenguţe de stejar, sub poalele unui paltin uriaş.
Am încercat să ne culcăm, ca să ne odihnim după un marş pe jos, executat pe o vreme atât de rea şi, mai ales, pentru a putea înfrunta neînchipuitele greutăţi ce aveau să vină. Se părea că mânia lui Dumnezeu a ajuns la culme, stăvilarele cerului au fost ridicate şi ploaia se revărsa peste noi cu nemiluita. Simţeam cum apa creştea sub noi şi, cu pat cu tot, pluteam pe deasupra apei. De dincolo de Prut, ca din infern, curgea un potop de proiectile de artilerie de toate calibrele. Trăsnetul exploziilor, în pădurea cufundată în beznă urmate de ţipetele şi gemetele primelor victime, primelor jertfe, neobişnuite desigur cu ceea ce va să vie, ne făceau să credem că sfârşitul lumii bate la uşă. Era însă abia primul pas.
Vuiete satanice, trăsnete de proiectile, amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, ţipete şi vaiete, ploaie şi iar ploaie, asta a fost prima noapte de război.


Şi o noapte de pomină

Zorii zilei au venit greu. Ariergărzile ultimilor nori se retrăgeau în grabă spre sud şi primele raze de soare, ca o binecuvântare mult aşteptată, şpriţuiau cu stropi de aur şi argint hăurile pădurii.
Potopul de foc de peste Prut se mai potolise şi, rar, ici şi colo, din când în când, mai cădea câte un proiectil. Am trecut cu comandantul de regiment pe la corturile improvizate în cursul nopţii, unde se servea ceaiul şi s-au luat măsuri de evacuare a morţilor şi răniţilor. Ziua a fost caldă, frumoasă şi calmă. Ostaşii au avut posibilitatea să-şi usuce, să-şi aranjeze echipamentul şi să se pregătească pentru acţiunea ce urma să aibă loc a doua zi – trecerea Prutului.
Toată ziua am lucrat intens pentru a pregăti batalioanele în vederea forţării cursului de apă. S-a stabilit ca ostaşii să se culce cât mai devreme, ca să fie odihniţi pentru a doua zi.
Tot în pădurea Tabăra, cu 5-6 zile înainte, poposiseră unităţile Diviziei 15 Infanterie, care forţaseră Prutul şi realizaseră deja un mic cap de pod, dincolo de apă. Erau orele 11 din noapte. Nu puteam adormi şi de pe patul de ramuri verzi urmăream pe cer, printre crengile stejarilor seculari, mersul solemn al lunii. Deodată, în tăcerea nopţii, am auzit câteva bubuituri de armă, urmate de altele şi altele. În mai puţin de jumătate de oră, zece mii de ostaşi ai întregii Divizii a 11-a plus restul din Divizia a 15-a trăgeau cu puşca şi strigau într-una „Vine ruşii!”. Panică, o panică greu de descris se dezlănţuise şi cuprinsese întreaga suflare omenească din pădure. Cuprinsese până şi ostaşii grupului nostru de comandă, care, în stare de inconştienţă, trăgeau cu nemiluita, trăgeau fără ca cineva să ştie în cine şi pentru ce trage. Toţi strigau în plină noapte „Vine ruşii!” fără să vadă pe cineva. Ostaşii păreau halucinaţi. Am pornit cu colonelul comandant printre corturi şi am încercat să stăm de vorbă cu ostaşii. Abia apucam să convingem un ostaş să nu mai tragă, că nu e nimeni, că nu ne îndepărtam la doi paşi că îi vedeam trăgând şi strigând mai departe. Ne-a fost zadarnică truda, cum tot atât de zadarnică a fost pentru toţi ofiţerii şi cadrele de conducere ale tuturor unităţilor. Întreaga pădure era un urlet năprasnic, un vuiet care făcea părul măciucă celui care rămăsese cu mintea întreagă. Învăţasem la şcoala militară că panica e groaznică şi face ravagii în război, dar nu credeam că poate atinge asemenea proporţii. Nu mă mai înţelegea nici soldatul meu de ordonanţă şi nu a încetat până nu s-a tras ultimul cartuş, deoarece fiecare ostaş era dotat cu două unităţi de foc, în vederea atacului de a doua zi. Ce se întâmplase şi cum se dezlănţuise acest năprasnic uragan? În pădurea Tabăra, era şi postul de comandă înaintat al Diviziei a 15-a, care dispunea, ca mijloc de transmisiune, de un balon captiv. În seara zilei, către orele 10, balonul a fost ridicat pentru unele misiuni ce avea să îndeplinească a doua zi. A fost văzut de un grup de ostaşi din apropiere, care, crezând că este rusesc, în zbor de peste Prut, au deschis asupra lui un foc colectiv, doborându-l la primele rafale. Au început să strige „Vine ruşii!” cu baloane şi astfel panica a fost dezlănţuită. Ca fulgerul s-a întins şi, în maximum 30 de minute, a trezit şi pus în alarmă toate unităţile, toţi soldaţii care timp de aproape 3 ore au trăit în totală inconştienţă.
Mari şi de neînţeles sunt câteodată tainele, hăurile sufletului omenesc. Atacul a fost amânat cu 24 de ore, pentru o nouă aprovizionare, căci în 3 ore de panică se consumase şi ultimul cartuş – o adevărată noapte de pomină.


Nîrnova, sau „Valea Plângerii“

Nu-i aşa uşor să forţezi un curs de apă în prezenţa inamicului şi să realizezi, desigur nu cu puţine jertfe, şi un mic cap de pod. Acest lucru îl făcuseră unităţile Diviziei a 15-a; extinderea lui prin cucerirea Dealurilor de la Bujorul fiind prima noastră întâlnire, de fapt, cu războiul. Nu-i un lucru uşor şi nici de uitat.
Parcă văd unităţile Regimentului 2 urcând pantele înălţimilor frumos îmbrăcate în vii, desfăşurându-se ca un evantai spre creste. Deocamdată, spectacolul nu era deosebit cu mult de cele pe care le văzusem la diverse aplicaţii sau cu ocazia manevrelor. Moartea, însă, îşi flutura în văzduh aripile ori de câte ori, pe deasupra noastră, câte un proiectil trecea grăbit spre podul de la Albiţa.
Către orele 14, primele elemente trecuseră valea Nîrnova şi fuseseră oprite cu foc puternic de pe înălţimi şi din direcţia satului Bujorul, obiectivul nostru pentru ziua de 4 iulie.
Pârâul Nîrnova nu era o apă mare, dovadă că nu figura nici pe hărţile de companie. Însă, din cauza ploilor fără de sfârşit, parcă, din cursul lunii iunie, inundase toată valea, lată de mai bine de o jumătate de kilometru şi plină de ierburi uriaşe, de parcă era o savană tropicală. Rogozul, papura, pelinii, brustanii şi multe alte buruieni de baltă crescuseră parcă fără de măsură, ca să ne dea nouă atât de mult de lucru şi de necaz. Când s-a conceput, desigur, ordinul de operare la statul major al Diviziei, nu se cunoştea situaţia ca atare şi că valea aceasta era un veritabil obstacol.
De-a lungul văii, la poalele dealurilor, un drum de ţară şerpuia prin pajiştile de flori şi prin iarba deasă, verde şi moale ca mătasea. Mă oprisem cu colonelul şi cu grupul de comandă lângă o căpiţă de fân proaspăt cosit, ca să redactăm un nou ordin către unităţi în scopul trecerii prin valea inundată, situaţie neprevăzută, când încă din pădurea Tabăra dădusem ordinul de operaţie pentru ziua de 4 iulie.
În imediata noastră vecinătate, de-a lungul drumului, o grădină de cireşi şi vişini încărcaţi de fructe coapte păreau nişte bulgări uriaşi de jărăgai. Acolo se adăpostiseră, în aşteptare, două plutoane din compania a 8-a mitraliere a căpitanului Alexandrescu. Căluţii cu samarele, mitraliere şi cutii pline de muniţie, împovăraţi ca nişte caravane în deşert, mutau greutăţile când pe un picior, când pe altul, blânzi şi cuminţi, fără să se atingă nici de cel mai apropiat fir de iarbă sau smoc de verdeaţă.
Ostaşii la fel, unul nu s-a atins de o vişină sau cireaşă, deşi crengile împovărate de fructele rubinii le fluturau pe la frunţile asudate:
„Venise ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă,
Când omul pare mai înalt
Faţă cu moartea crudă.”
Cuminţenia cailor, indiferenţa soldaţilor prevesteau că ceva are să se întâmple.
Lângă noi, un lan de floarea soarelui, galben ca o făclie de galbenă ceară, părea pironit cu fruntea plecată la pământ, ca pentru rugăciune. Simţeai şi respirai de pretutindeni liniştea şi pacea.
Deodată, ca din senin, un potop de foc de artilerie s-a dezlănţuit de-a lungul văii.
Venea dinspre Prut, ca o furtună ucigaşă şi înainta vertiginos spre noi. Nu m-am mişcat din umbra căpiţei de fân. Ceilalţi se adăpostiseră care pe unde a putut.
Văzduhul parcă s-a rupt deasupra noastră şi un pachet de proiectile a explodat în aceeaşi clipă peste noi. Nu am apucat să mă dezmeticesc bine când, în clipa următoare, am văzut îngrozit cum grădina de cireşi şi vişini a dispărut într-un vaifăr de fum şi de praf. Am simţit cald în cizmă, la piciorul stâng. M-am uitat şi am văzut, nedumerit, că îmi lipsea tocul. La numai un metru de mine, un proiectil uriaş explodase în adânc, umflase pământul ca un uriaş muşuroi de cârtiţă şi o schijă strecurată printre brazde mă căutase şi, din fericire, nu-mi găsise în cale decât călcâiul. Mă zgâriase puţin, curgea sânge, dar nu era nimic grav, nimic important. Tragedia se consumase altundeva. Valul de foc se depărta de vale în sus, spre nord, şi ţipetele şi vocile se auzeau din grădină. Am alergat într-acolo. Nu-mi venea să-mi creadă ochii. Am rămas mut şi cu totul năucit de spectacolul lugubru şi incredibil. Cel puţin o masă de 15-16 proiectile căzuse în plin peste compania de mitraliere, îngrămădită pe sub pomi. Oameni şi animale sfârtecate de mânia fierului, spânzuraţi prin pomi. Caii înnebuniţi de groază, cu privirile rătăcite, cu picioarele frânte, se zbăteau sub greutatea samarelor răsturnate. Gemete de oameni grav răniţi, horcăituri de muribunzi, unul cu burta sfârtecată încerca în disperare să-şi adune de pe jos maţele, să le introducă prin ruptura totuna cu sânge şi zdrenţe din cămaşă şi veston, altul înnebunit alerga în neştire, căutându-şi puşca pe care o avea în mână, altul îşi striga în gura mare mama, iar cei rămaşi în viaţă, mai lucizi, căutau liniştiţi să descurce fiarele din carnea încă vie. Întreaga grădină de vişini şi de cireşi era pârjolită, arsă de jerăgăiul proiectilelor, iar sub poalele ei, până acum adăpost cald şi binecuvântat, oameni, animale şi fiare, totuna cu pământul. Văd şi aud ca-n vis, după atâţia ani, scheletul afumat al vişinilor, hălcile de carne şi maţele spânzurate pe crengi, din care picura sânge cald de oameni şi de cai. Era într-adevăr groaznic, pentru că era abia începutul, dar mai târziu ne-am obişnuit cu un asemenea spectacol, în măsura în care începeam să murim ca oameni.
În fond, pe cine puteam oare condamna? Dincolo de linia frontului, artileria noastră nu proceda oare la fel? Asta-i legea şi morala războiului, dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege şi morală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara