Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Prin anticariate de Simona Vasilache

Anti-alchimicii Nu cred că te-ai putea numi poet modern, în Franţa secolului trecut, dacă n-ai rîvni la un pic de magie, la credulitatea semenilor tăi în faţa unei bucăţi de tinichea despre care să le poţi spune et j'en ai fait de l'or. Modernismul românesc, cel puţin prin doi dintre poeţii săi mari, în feluri diferite, e anti-alchimic. Pe unul dintre aceşti exaltaţi ai sterilului încearcă, falsificînd, de dragul judecăţii de valoare care sună frumos, şi-al calamburului, un mesaj care se dorea altul, să-l aducă pe calea cea bună Macedonski: "Poete scump, pe frunte porţi mîndre flori de laur/ Căci singur, pînă astăzi, din Plumb făcut-ai aur." Al doilea, în schimb, a scăpat "modei". A debutat cu Aur sterp, volumul din 1922 al unui erudit fără iluzii. Într-o colecţie de la Iaşi, ţinînd de Viaţa Românească, bătrîna doamnă cam bolnavă a presei dintre războaie. Reclama datorată revistei care ţinea şi editură, pe a treia copertă, din hîrtie subţire, stîrneşte şi zîmbete, dar şi complexe. Primele, fiindcă "apare odată pe lună, cu cel puţin 160 de pagini". Celelalte, fiindcă îşi punea, cu aproape nouăzeci de ani în urmă, problema abonamentului pentru străinătate, costînd dublu decît cel din ţară şi asigurînd, am putea crede, o pătrundere mai eficientă în lumea europeană a începutului de veac. Revin la volumul lui Alexandru Philippide, purtîn­du-şi eticheta, mai dincoace, a unui preţ prea mare pentru '22, 40 de lei (preţul iniţial, pe cît se mai vede, trebuie să fi fost de 12 lei), cu tot cu greşeala de tipar - Viaţa Romîuească. Volum care a stat în biblioteca Petre I. Oroveanu, unde l-a pus cumpărătorul lui, indică o ştampilă de om grijuliu, la 3 mai 1927. Trei cicluri şi cinci creaţii mai lungi, stinghere, cu suflu de poem, îl compun. Cîntecul cîtorva e o joacă de-a plinătatea, doar sonoră, a golului: "Să nu se surpe, copleşind pămîntul,/ Atunci cînd vîntul/ Prin golul mut se dă de-a rostogolul." Aceeaşi pasiune pentru întorsături de sens şi frază, într-un titlu pe care doar nostalgia unor anume poezii şi muzici cu anotimpuri te poate face să-l iei ca pe-o parolă cunoscută, fără subtilităţile de timpuri peste timpuri la care, de bună seamă, autorul lui s-o fi gîndit: Din toamna primăverilor de ieri. Romanţe delicate, lucrate din vîrf de creion, în trena lui Verlaine: "Închide ochii... Nu privi afară.../ Pe sufletul tău trist şi mut/ Ca o povară toamna a căzut,/ Ca o povară..." Continuarea e dulceagă. Acorduri de pianină obosită, într-un univers care se dezagregă, dar nu bolovănos şi surd, ca la Bacovia, ci discret, feminin, o lume de tristeţi parfumate, de migdală, de coajă de mandarină amară: "Te ascult.../ Pe ochii mei sîmt degetele serii.../ Vorbeşte-mi, dar încet... încet şi mult...// Şi vorba ta să semene tăcerii..." Vagi atingeri cu o Gedankenlyrik, în preferinţa pentru majuscule, la Ritm, Bufon, Ecou, Vis, devenite personaje ale unei farse fără subiect, din care doar finalul se agaţă, molatic, cu energia în descrescendo a unei nevralgii vechi, de vreun colţ de cortină: "Fiorii obosiţi se frîng,/ Iar pe mormîntul lor feeric/ Oglinzile albastre plîng/ Cu lacrîmi mari de întuneric...". Citindu-l pe-acest Philippide de început, te gîndeşti că-i totuşi nedrept ca Bacovia să nu-şi împartă cu el eticheta de "monocord". O melodie ca verdele de Rin, amestecînd ceva natural şi ceva metalic, ceva apropiat-liniştitor şi altceva maiestuos-distant, plăcerea contradictorie a unei monotonii ce se înfăţişează ca spectacol. Cîntecele "în violet minor", mărci ale unui simbolism ca la carte, însoţesc o lume acvatică, bocind imperial, care-şi schimbă cromatica după toanele unor irişi deschişi la culoare, ape-ape cînd plîng. O feerie cu peisaj este Privelişte, una nu tocmai reuşită, compusă în acelaşi registru, al decăderii regretate domol, fiindcă şi ea înţeapă discret, atît cît te poate ameninţa, mai mult nelinişti, o ofilire lîncezitoare. În schimb, un început de viziune, care să strice liniştea de mecanism savurîndu-şi rugina, izbucneşte de sub un titlu întrutotul cuminte, Decor vechi: "Fereastra-şi frînge arcul învechit/ Pe-o rîpă unde soarele apune;/ Şi lîngă vatră foale vechi înghit/ În guşe largi amurgul de cărbune." Şi finalul: "Pe cînd, cu vînăt trup şi craniul ros/ De vremi şi pleşuvia lor schiloadă,/ Împintenat cu stele, slab, ghebos,/ Satana rîde, sprijinit în coadă..." Carevasăzică, tot nu e lumea lui Minulescu, plouată şi singură în univers, ci un cadru ţinut pe loc dintr-un carusel care, de fapt, se mişcă. Din cînd în cînd, maşinăria se zdruncină, şi finul poet îşi caută furii, făcînd din­- tr-un joc cu concepte efeminate, brusc, o poveste cu eroi: Isgonirea lui Prometheu. Într-un episod de detentă a tuturor mişcărilor priponite de mai-nainte, o omenire hulpavă şi un erou simili-isteric îşi înfruntă vieţile şi zeii. Zădărnicia a două feluri de căutare, una care nu poate da de minereu şi alta care-i omoară virtuţile în orfevrării şlefuite maniacal, construieşte, rotund, o metaforă, a aurului calp, a filonului pierdut în vinişoare ce străbat realităţi a căror transparenţă, eventual magică, se mai cîştigă doar prin destrămare. Topită, lumea nu mai prinde încă o dată formă, iar alchimiştii toţi sînt nişte şarlatani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara