Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
„Prinţul Ghica”, roman total de Ioan Holban


Început în 1982, ciclul epic Prinţul Ghica (I, 1982; II, 1984; III, 1986) marchează un moment important al scrisului Danei Dumitriu prin trecerea de la formula romanului „psihologic” din cărţile precedente – Migraţii (1971), Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980) – la modalitatea specifică romanului aşa-zis „istoric”: reperul este secolul XIX, iar semnificaţia abordării sale epice este definirea momentului şi a împrejurărilor în care „s-a deschis viaţa modernă a unei ţări. O ţară mică, «înghesuită între imperii»”. Dacă acestea sînt sensul şi motivaţia generală ale proiectului narativ, mijlocul său de realizare este găsit în investigarea profilului uman al celor care au făcut acest început al modernizării ţării, al celor care şi-au trăit maturitatea în „adolescenţa naţiei”, devenind ei înşişi romantici, supunîndu-şi structura intimă texturii a ceea ce se numeşte „spiritul veacului”. Iar acest spirit al veacului XIX cerea oamenilor săi conştiinţa apartenenţei la o naţiune: 1859 – clipa fiinţării ei în lume şi oamenii care au făcut Unirea sînt cele două obective ale Danei Dumitriu în ciclul său epic. Prozatoarea redeschide cartea istoriei pentru a împlini profilul uneia dintre epocile cele mai contradictorii şi pentru a finaliza destinul epic al unui personaj aproape legendar, a cărui prezenţă pe scena politică a veacului interesează atît pe istorici, cît şi pe amatorii de literatură. O fie şi fugară privire asupra vieţii lui Ion Ghica dezvăluie o sumă de fapte pe cît de spectaculoase, pe atît de tipice pentru omul secolului XIX; o formaţie intelectuală dintre cele mai complexe pe atunci (a învăţat greaca, apoi gramatica românească de la Heliade-Rădulescu, ia bacalaureatul în litere la Sorbona şi un altul, în matematici, tot la Paris, absolvă Şcoala de mine, face şi puţină boemă prin Europa, se interesează de istorie şi de ideile socialismului utopic), o intensă activitate politică şi o neascunsă ambiţie, gîndindu-se chiar la tron, guvernator al insulei Samos, apoi prim-ministru al guvernului Moldovei (în 1860), deputat şi vicepreşedinte al Adunării legislative, adversar, însă, tenace al lui Cuza şi participant la complotul care va determina abdicarea primului Domn ales şi aducerea unui principe străin: cum se vede, un destin cît se poate de „epic” al cărui spaţiu larg de desfăşurare a permis Danei Dumitriu cuprinderea aproape monografică a perioadei istorice pe care a abordat-o. Cele trei volume din Prinţul Ghica se circumscriu efortului de a descoperi epoca în întregul ei, fapt caracteristic pentru ceea ce unii numesc, cu o sintagmă discutabilă, „roman istoric”; Prinţul Ghica este un roman-sinteză, un text despre care se poate spune că se scrie dintr-un roman de dragoste, dintr-unul social, din altul politic, din unul istoric şi, în sfîrşit, dintr-o reconstituire de tipul „viaţa de toate zilele în Principate din vremea lui Cuza” (după modelul unei cărţi ca aceea a lui Paul Zumthor, Viaţa de toate zilele în Olanda din vremea lui Rembrandt): „romanul istoric” este, în fapt, un roman total, o sumă de romane („ficţiuni”) şi o sumă de reconstituiri („adevăruri”) care oferă profilul complet al epocii şi al oamenilor care i-au trăit şi i-au scris istoria.

Prima grijă a prozatoarei este aceea de a fixa starea, „atmosfera” timpului şi semnificaţia lor în ordinea evoluţiei istorice: „Nerăbdarea generală poartă cuibărită în ea, ascunsă cu grijă şi superbie, apatia străveche, scepticismul bătrînesc şi impetuozitatea superficială a tinerilor”; această nerăbdare este marca epocii, personajele romanului – oameni celebri sau cu totul anonimi – trăindu-şi mistuitor existenţa şi participînd la toate evenimentele mari şi mici cu acea frenezie care înseamnă şi descătuşare, şi revers al „lenei” balcanice, dar şi efect al obişnuinţei cu „bucuriile false”: omul acelei vremi schimba (şi nu era doar martorul schimbării) un sistem social, politic, economic şi descoperea posibilitatea exprimării sale în jocul politic, instalînd primul Domn constituţional. Culoarea epocii este politicianismul; la soarèle, printre parfumuri, vălătuci de trabucuri, respiraţii alcoolice, transpiraţii erotice, melancolii romantice, la Şosea, în cupeurile luxoase, în parlament, pe stradă, în saloane, pe terasa cofetăriei lui Fialcowsky, la balul de la teatru – pretutindeni se face politică, fiecare comentează, dă verdicte, participă sau numai ascultă pentru că, iată, „politica ţine loc de cultură, de sensibilitate, de vanitate amoroasă, de competenţă profesională, de iubire, este surogatul care înlocuieşte orice valoare şi face din oricine un atoateştiutor”; această molimă răspîndită de toţi pentru toţi, în toate timpurile, de la Ghica pînă azi, efect, atunci, al constituţionalismului, reprezenta, însă, primul semn al unei adevărate vieţi parlamentare: „Trăim o epocă atît de contradictorie!” sau „Totul este atît de confuz, atît de emfatic!” sînt exclamaţii tipice în împrejurări tipice, punînd în valoare inconfundabila culoare a epocii. Elementul ordonator al haosului pe care îl instalează „politicianismul deşănţat” este activitatea lui Ion Ghica, omul politic reprezentativ pentru timpul-epocă al romanului; prinţul de la Ghergani este omul secolului XIX, „jumătate feudal, jumătate capitalist”, crezînd, însă, „pînă la fanatism” în progres, intelectual subtil, cu lecturi şi replică, politician abil, om echilibrat, analizîndu-şi cu luciditate structura umană, reuşind să se domine atît cît trebuie, puţin romantic, aşa cum stătea bine unui patruzecioptist: Ghica este personajul care îşi anexează epoca.

Fostul bei de Samos este principalul actor din spectacolul istoriei ce se desfăşoară în romanul Danei Dumitriu; un spectacol jumătate ficţiune, jumătate reconstituire. Iată o scenă admirabilă care se scrie prin filtrul ficţiunii; Ghica citeşte mesajul princiar în ziua deschiderii Adunării elective, iar reacţiile ghicite pe chipul unui deputat anonim constituie pecetea întregului sistem social şi economic al timpului. În efectele programului administrativ, expus de Ghica, se pot citi starea prezentă, ambiţiile şi proiectele viitorului brughez căruia noul sistem politic îi deschide perspectiva afirmării depline. De altfel, acestuia îi convine „sfîrîiala politică” pentru că aceasta este condiţia „siguranţei de sine”, se bucură de falimentul celor vechi pentru că de aici se ivesc avantajele sale, mizează pe liberali intuind că „istoria e de partea lor”; iar dacă prinţul Ghica este „omul secolului XIX”, modelul viitor este milionarul Grigore Eliad-Cîrciumărescu, reprezentantul celor care „n-au contat pînă acum” pentru că nu au „arbore genealogic”, dar care sînt „cheia, fierul acela răsucit care deschide cămara”: înţelegerile roşilor cu albii (Panu-Ghica) constituie germenele coaliţiei „celebre” dintre liberali şi conservatori, discursul lui Grigore Eliad-Cîrciumărescu de pe terasa cofetăriei Fialcowsky anticipînd mersul evenimentelor politice.

Perspectiva asupra epocii este completată de abile incursiuni în peisajul politic european; prin intermediul personajului său central, Dana Dumitriu dezvăluie semnificaţia faptelor din Valahia pentru lumea politică a Europei; „în timp ce Garibaldi cucereşte Palermo, iar Napoleon al treilea anexează Savoia şi Victor Emanuel al II-lea anexează Toscana şi Emiliana”, valahii descoperă viaţa parlamentară, iar zgomotul nou, care se face auzit dintr-un punct îndepărtat al Orientului, preocupă din ce în ce mai mult pe politicienii occidentali ale căror opţiuni, supoziţii, verdicte sînt consemnate de Ion Ghica pe parcursul călătoriei sale în Franţa şi Anglia; francezul Thouvenel sau englezul Stanley sînt alte „oglinzi” în al căror focar se luminează imaginea exactă a noii epoci româneşti pe care a deschis-o Unirea. Imagine al cărei contur se completează în romanul Danei Dumitriu mai ales prin intermediul unui simbol ale cărui prezenţă şi semnificaţie s-au putut vedea în toate volumele; apariţia, în momentele tensionate ale „intrigii” din al doilea volum a trăsurii hîrbuite constituie cheia perspectivei romaneşti asupra faptelor care structurează firul epic al cărţii, marca stilistică a romanului şi marca istorică a epocii, cînd roşii spun „înainte”, iar conservatorii, „înapoi”, cupeul hîrbuit, calul costeliv şi birjarul adormit reprezintă semnalele avertizoare ale imobilităţii, ale stopării unui proces istoric a cărui ţintă este progresul.

Există în Prinţul Ghica numeroase disocieri interesante care privesc istoricitatea unor forme ale socialului, politicului sau economicului, notaţii care amintesc de intervenţiile lui Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura românească; există, apoi, un „roman de dragoste” (Gradowicz – Ana Théodory) în care se satisface apetitul prozatoarei pentru analiza psiholigică, teoretizată altădată în Ambasadorii sau despre realismul psiholigic (1976). Există, însă, în primul rînd, o perspectivă novatoare asupra unui moment de cea mai mare importanţă pentru istoria noastră şi un profil al lui Cuza care a constituit obiectul unor reacţii contradictorii din partea criticii de întîmpinare a momentului; i s-a reproşat prozatoarei: intenţia demitizării, a prezentării lui Cuza într-o lumină „nefavorabilă”. Aceste observaţii pleacă, însă, de la o greşită înţelegere a raportului autorului cu personajul său; portretul lui Cuza, cu toate detaliile care au deranjat pe unii, dar care, în fapt, sînt confirmate de istorici, nu aparţin naratorului, ci martorului creditabil din epocă, faptele sale fiind consemnate prin ceea ce aş numi un mod al reflectării indirecte: ei, martorii, spun că atunci erau necesare acele „spirite de prudentă fermitate” şi tot ei constată faptul că ceea ce se cerea acelor spirite era popularitatea, dar şi eficienţa. Să nu uităm că portretul lui Cuza este făcut, în principal, de prinţul Ghica, cel care se considera încă îndreptăţit la succesiunea tronului; Cuza este un personaj ca oricare altul şi lectura sa nu se poate face decît în şi prin textul romanului, înţeles în specificitatea sa.

Formula epică, declarat balzaciană („Ce să facem? Marchiza se încăpăţînează să iasă la ora cinci. Şi în funcţie de acest obicei al ei se scrie istoria...”, notează ironic prozatoarea pe prima filă a celui de-al treilea volum din seria sa epică), se arată pe deplin constituită mai ales în cea din urmă carte, Dana Dumitriu trecînd fără dificultăţi de la registrul „proustian” al primelor volume (care au şi impus-o în fond) la scrierea istoriei cu mijloacele de care s-a folosit ilustrul său predecesor atunci cînd consemna sănătosul obicei al unei oarecare marchize. Locul acesteia e luat acum de Ion Ghica. Două sînt punctele de esenţă ale demersului narativ din ultima carte: urmărirea felului cum s-a jalonat distanţa dintre dorinţa lui Cuza (un regim democratic) şi realitatea politică a vremii (ostilă reformelor şi democraţiei), ca şi depistarea mutaţiilor care au avut loc în conştiinţa, mentalitatea şi comportamentul membrilor generaţiei ce a făcut Revoluţia de la 1848 şi, apoi, Unirea din 1859. Aceste două obiective conturează atît orientarea textului, cît şi elementele sale „tehnice”: o asemenea substanţă şi un asemenea sens al dezvoltării naraţiunii presupun apelul la criteriul verosimilităţii şi asumarea, chiar dacă uşor ironică, a omniscienţei naratorului de tip balzacian pentru care orice sacrificiu este posibil şi scuzabil în orizontul scopului romanesc propus. La cincisprezece ani după încercarea de la 1848, generaţia lui Ion Ghica, deşi scindată oarecum artificial în liberali şi conservatori, păstrează intactă dorinţa schimbării, ca pe un reflex al romantismului din tinereţe: iată doar una dintre afirmaţiile „preliminare” ale personajului, care explică atitudinea foştilor parlamentari faţă de politica lui Cuza: „Pentru generaţia mea nici un regim nu e bun. Este unul vechi, detestabil şi este unul nou care putea fi speranţa unuia viitor. Continua nevoie de schimbare aparţine romantismului nostru de tinereţe, o amintire... Nebunia este că vedem un regim care nu ne mai dă nici o speranţă...”; chiar dacă elanurile romantice ale tinereţii sînt acum înlocuite de luciditatea şi abilitatea necesare „jocurilor de culise”, nevoia de schimbare agită pe toţi oamenii politici ai vremii, de la Kogălniceanu la Ion Ghica, de la Brătianu la Rosetti şi de la Alecsandri la Bălăceanu; se schimbă în mod radical însăşi perspectiva asupra socialului: realitatea din Bucureştii anilor 1860 seamănă din ce în ce mai mult cu o arenă în care iniţiativele lui Cuza se lovesc de forţele mult mai puternice ale coaliţiei din opoziţie, pe care le unesc „nevoia de stabilitate, de ordine, refuzul autorităţii despotice, oroarea de arbitrar şi abuz, nevoia de constituţionalism”. Mai mult decît atît, pe liberalii lui Brătianu şi pe conservatorii lui Ghica îi uneşte o aceeaşi concepţie asupra politicii şi a rolului ei în contextul epocii: „Politica este o artă a culiselor, dar ceva trebuie să se petreacă şi pe scenă pentru a justifica maşinaţiile ei. Nu poate fi lăsată scena goală sau plină de actori împietriţi în gesturi alegorice. Secolul nostru este chemat să satisfacă foamea de politică a cetăţeanului de rînd...”. Înţeleasă la 1865 ca o chestiune „de familie”, joaca intereselor politice are într-adevăr ceva familial, iar surprinderea acestui aspect de mare subtilitate a momentului i-a impus prozatoarei o manieră în egală măsură familiară de abordare a evenimentelor şi personalităţilor devenite personaje de roman: „familiaritatea” rămîne unul dintre secretele romanului „istoric”, oricît ar deranja pe unii absenţa fracului şi a micii cute grave de pe fruntea scriitorului care explorează fapte atît de cunoscute din manualul de istorie: falsa seriozitate care mimează respectul şi admiraţia faţă de înaintaşi nu poate decît să dăuneze privirii din interior a epocii – condiţie esenţială a unei reconstituiri epice şi nu doar sentimentale a acesteia.

Există o dimensiune carnavalescă în romanul Danei Dumitriu, care nu ţine atît de frecventa temă a lumii ca spectacol, cît de un mod specific de a percepe realitatea, caracterizînd, fără excepţie, toate personajele, de la „modista” Fany Tippi, la Saşa şi Ion Ghica însuşi; atmosfera carnavalescă este întreţinută prin aspectele exterioare ale vieţii mondene din Bucureştii timpului (baluri, întîlniri, plimbări cu trăsura, toalete, culoare de epocă, intrigi, bîrfe, interminabile discuţii, jocuri de şah), ca şi prin relevarea unor trăsături generale ce desemnează o tipologie (pesimismul, pasivitatea, obişnuinţa, anecdoticul, căutarea pitorescului). Spaţiul romanesc, trasat pe aceste coordonate, este dominat de figura lui Ion Ghica: lucid, exprimîndu-şi patriotismul într-un limbaj temperat, departe de stilul romantic al tinereţii, ironic, senzual, calm şi fin tactician, cu o energie controlată dar şi cu o „violenţă obscură”, cu o revoltă stăpînită, însă, activă, volubil şi provocator, sceptic şi mereu pregătit să răspundă eternei întrebări a intelectualului („M-am născut pe lume pentru a contempla sau pentru a face?”), cultivînd paradoxul ca pe un „dat” al firii sale complicate, Ion Ghica este un personaj din categoria intelectualilor activi, admirabil (re)construit de Dana Dumitriu; prin el, ca şi prin Kogălniceanu, prozatoarea ajunge la problema fundamentală a generaţiei: puterea. Profilul complex al protagonistului, cu o viaţă interioară pusă în valoare şi prin forţa de sugestie a unor „fantasme” (chipul cerşetorului şi atelajul fantomatic), se află, cu al treilea roman al ciclului, la jumătatea configurării sale: epilogul (un fragment dintr-o scrisoare unde Ghica scrie lui Dimitrie Sturdza, la 1868, că „Intriga, minciuna, calomnia şi toate celelalte proaste obiceiuri n-au fost niciodată mai active ca astăzi”, fixînd contextul unei epoci şi specificul unor mentalităţi) funcţionează ca o prolepsă pentru că, iată, fapte ar mai fi fost pentru alte volume: călătoriile în străinătate (Anglia, Franţa, Italia), diversele funcţii importante (prim-ministru, ministru de Externe, preşedintele Consiliului de Miniştri, director general al teatrelor, ambasador la Londra, preşedinte al Academiei), redactarea „romanului epistolar”, sfîrşitul de la Ghergani). Timpul n-a mai avut, însă, răbdare cu Dana Dumitriu şi Prinţul Ghica s-a încheiat cu acest al treilea volum. Dana Dumitriu rescrie aici cartea istoriei renunţăînd la modalitatea „lirică”, romantică sau romanţioasă de a aborda o epocă; stilul emfatic, preţios, retoric, patetic, care a caracterizat romanul „istoric” de după Mihail Sadoveanu, este astăzi depăşit, romanul Prinţul Ghica constituind unul dintre textele prin care această specie îşi depăşeşte tradiţia, sincronizîndu-se cu evoluţia prozei noastre contemporane; prin construcţie şi scriitură, ca şi prin ştiinţa topirii informaţiei istorice în aliajul ficţiunii romaneşti, Prinţul Ghica este placa turnantă a scrisului Danei Dumitriu care, cu acest roman, îşi înnoia substanţial formula epică, configurînd un ansamblu narativ dintre cele mai interesante: este cartea-efigie a Danei Dumitriu.