Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Privirea şi gestul de Pavel Şuşară



Imaginea de fiecare zi şi...

Dacă e să fie un truism, atunci să fie acesta: trăim într-o lume de imagini; de la imaginea noului Tide, a noului Pantenne ProV şi pînă la aceea a munţilor de moloz şi de ambalaje care tind să-şi subordoneze primăriile. Suprasaturat de mesaje, agresat de semne şi urmărit de îndemnuri, ochiul separă din ce în ce mai greu faptul important de cel parazitar, informaţia adevărată de simpla turbulenţă. înainte de a fi intrat într-o reală civilizaţie a consumului, am intrat brutal într-una a promisiunilor. Afişele promit oameni politici, profeţi, spectacole şi reţete pentru mîntuire, panourile furnizează abundenţă, iar minusculele etichete şi corectele ambalaje se îngrijesc de zilnica noastră nevoie de vitamine, săruri, proteine, lipide şi virilitate. Mai vechea problemă estetică privind forma şi conţinutul, banalizată şi obosită între timp, a renăscut subit parcă anume spre a-şi răzbuna îndelungatu-i exil. Dar după cîteva încercări eşuate de a găsi o cît de mică legătură între cele două noţiuni, îţi dai seama că esteticienii au avut dreptate şi că exilul chestiunii este pe deplin îndreptăţit. Intre conţinut şi formă nu există nici o relaţie sau, oricum, nici una dintre cele previzibile. Cumperi whisky şi bei alcool denaturat, te seduce pasta de tomate şi ea se dovedeşte tocmai bună de folosit ca apret pentru rufele proaspăt albite cu asul înălbitorilor. Cumperi un tub de adeziv pe care scrie convingător Made in Japan şi cu mari eforturi extragi din el cîteva bule de aer cu miros înţepător. însă toate aceste eşecuri demonstrează propria noastră slăbiciune şi dezvăluie insuficienţele unui sistem de gîndire mecanic şi caduc. Spectacolul vizual din jurul nostru, avalanşa de imagine şi opulenţele cromatice nu sînt simple anexe ale unei realităţi preexistente. Ele nu comentează nimic şi nici nu transmit informaţii despre altceva. Lumea imaginilor este o altă lume, ea instituie o suprarealitate şi stabileşte parametrii unei civilizaţii proprii. Aşa cum în arta tradiţională accesul este posibil doar prin stăpînirea unor anumite coduri, şi în suprarealitatea imaginii cotidiene orientarea depinde strict de însuşirea convenţiilor. Pentru că întreaga ofertă de imagini este, de fapt, cuantificarea spontană a utopiilor şi a eşecurilor noastre din fiecare zi. Promisiunile sînt doar aspiraţii, chemările sînt simple invitaţii la complicitate, iar lansarea mesajelor nu depăşeşte nivelul unei elementare provocări la dialog. Natura şi dinamica acestor fenomene nu sînt, în ultimă instanţă, lipsite de orice semnificaţie. Configuraţia lor ascunde enunţurile unei definiţii, după cum logica lor interioară oferă variante de răspuns la cele mai surprinzătoare aşteptări. întîlnirea dintre Panasonic, Philips şi Toyota, într-un spaţiu animat de cratere selenare, cu pubela în plină fermentaţie şi cu freamătul lenjeriei de pe balcon este o formă de împăcare imaginară a realului cu transcendenţa. A adevărului din fiecare clipă cu visul unei fabuloase geometrii. Şi cu ce ne vom clăti de acum încolo iluziile? Bineînţeles, cu noii detergenţi, radical îmbunătăţiţi, pentru că nici prin cap nu ne trecea cît de simplu şi de ieftin ne putem transfera din Rahova în ficţiune şi de aici direct în Paradis.

...ieşirea în stradă

Artistul a ieşit în stradă, iată o afirmaţie care ar putea însemna că el protestează, că revendică anumite lucruri de natură profesională, socială sau economică după modelul mişcărilor sindicale. De fapt, este vorba despre o altă ieşire şi despre un alt fel de protest. în ultimii ani, mai exact după '90, artistul şi-a modificat comportamentul, şi-a scos arta în stradă şi a părăsit spaţiile sale consacrate. A părăsit atelierul ca spaţiu de creaţie, galeria ca spaţiu de expunere şi muzeul ca spaţiu de conservare. Arta însăşi a suportat o modificare importantă în ceea ce priveşte expresia şi rosturile ei. Din obiect, ea a devenit gest, acţiune, intervenţie. Produsul artistic, şi el un fel de marfă, dependent de o piaţă specializată şi de mecanismele ei economice, a fost înlocuit parţial cu formele spectaculare sau cu acţiunile fără scopuri determinate. Acest produs nu se mai poate vinde şi nici cumpăra pentru că el nu mai există ca obiect. Artistul plastic a îmbrăcat, într-un fel, haina actorului, dar a unuia care îşi joacă propriul său scenariu, îşi reproduce propriile idei şi refuză proiectului său orice finalitate. El renunţă la materialele sale consacrate, renunţă la suporturile cunoscute, se apleacă spre realitatea imediată şi intră voluntar în malaxorul ei. Orice obiect îi poate fi util, orice ma­te­rial poate fi recuperat, folosit provizoriu şi apoi, ca în paleolitic, abandonat. Fără pînză, şevalet, piatră, penel sau daltă, el oferă un spectacol fără consecinţe şi foloseşte de cele mai multe ori expresia propriului său corp, plastica mişcării şi naraţiunea gesturilor. Evoluînd într-un spaţiu comun, cu predilecţie într-unul public, artistul se integrează în ritmurile vieţii obişnuite, în cel mai rău caz doar ca o apariţie ciudată. Publicul este spontan, neselectat, amestecat ca interese, ca nivel de înţelegere şi ca sistem de reacţie. Şi el sfîrşeşte prin a nu mai fi un public propriu-zis, ci un participant activ, un element în acţiunea care tocmai se desfăşoară.

Această formă de manifestare artistică, neconvenţională în raport cu arta tradiţională, reprezintă o reîntoarcere la social şi la problemele omului concret. Şi ea transmite semnalul unui şir de crize: al unei crize de comunicare, al unei crize de creaţie şi al unei crize care priveşte existenţa însăşi. Artistul decade din condiţia lui exemplară, de purtător de cuvînt al umanităţii, şi îşi asumă un mod de a fi perisabil şi derizoriu. Din mesager şi comentator al unei idei înalte, el devine agentul unei frustrări colective şi comentatorul istoriei imediate. Convenţiile estetice dispar una cîte una şi în locul lor se instalează gesturile obişnuite, traumele vieţii de zi cu zi. Pînă şi ideea agresiunii pe care viaţa socială o exercită asupra individului şi asupra grupului capătă expresii directe. De multe ori artistul îşi construieşte deliberat un scenariu agresiv al cărui obiect este propriul său corp. De la suferinţa abstractă, încorporată într-o creaţie simbolică, el trece la o suferinţă propriu-zisă pe care şi-o provoacă singur în timp ce o propune şi celorlalţi ca model. Mijloacele prin care se realizează aceste acţiuni sînt diverse şi în afara oricăror prejudecăţi. Elemente vizuale şi sonore, mişcări scenice şi reflexe ale unui ceremonial teatral se asociază şi construiesc împreună un discurs care aminteşte de ritualurile primitive, cînd artele nu erau încă diferenţiate. în toată această gesticulaţie se poate lesne citi o stare de impas şi disperare. Ieşirea artistului în stradă, denunţul inutilităţii de a crea paralel cu viaţa şi dezvăluirea nenumăratelor disfuncţii sînt mai mult decît capricii ale unei simple dorinţe de înnoire. Ele sînt forme specifice de luptă, strigăte împotriva încorsetării individuale şi încercări alternative de a lărgi orizontul libertăţii. Acte lucide, aceste acţiuni au şi o doză de dramatism, măcar şi numai pentru a salva cunoscuta relaţie dintre luciditate şi dramă.