Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Proces Verbal – fragment de roman de Alexandru Vlad


Satele din zona mea, de mai multă vreme de când le ştiu eu, au fost din unele puncte de vedere mai izolate decât nişte ţări. Pentru că acestea din urmă sunt totuşi obligate la relaţii diplomatice şi comerciale, îşi arborează drapelul la organismele internaţionale şi îşi sprijină fotbaliştii să meargă la mondiale ori scriitorii să candideze la Premiul Nobel. Ori într-un sat românesc viaţa mocneşte mai degrabă în vatră. Vatra satului - cum bine se spune. Oamenii se mai identifică cu etosul local, ce-o fi acesta, şi din multe puncte de vedere lumea se sfârşeşte pe coama dealului. Mâncarea are acelaşi gust de generaţii întregi şi se limitează la aceleaşi ingrediente. Într-o zi am tratat-o pe vecina mea cu ciuperci prăjite, pentru că apăruse în uşă ispitită de mirosul apetisant. Pur şi simplu nu-i putuse rezista. A gustat cu reticenţă pentru că deşi vedeau lapiotele pe toate cărările ei nu le culegeau. "Foarte bune", a recunoscut ea, "păcat că la noi în sat astea nu se mănâncă!" Regretul ei părea sincer şi definitiv. Au însă un sentiment de mândrie când sunt destul de norocoşi să se facă bine grâul, când e an bun pentru fructe, mai ales din acelea care se pot distila. Se cred superiori celora din satele vecine, care sunt altfel, bărbaţii au pălăriile prea mari şi femeile îşi încing şorţul prea sus. Un mecanism fin şi invizibil, ca un fel de giroscop, ghidează toate mişcările şi dă măsura tuturor lucrurilor. Limbajul pe care-l folosesc între ei păstrează rudimente şi agramatisme prin care se recunosc fără greş. Memoria individuală pare a nu fi altceva decât un segment al memoriei colective, care e atât de intimă încât e la îndemâna tuturor. Acest sentiment previne şi anihilează toate excepţiile, atunci când acestea apar. Şi astfel satul continuă să aibe un miez tare format din cei care s-au născut acolo şi care nu l-au părăsit decât pentru a-şi face serviciul militar, sau eventual vreo spitalizare. Când apare cineva primul impuls al comunităţii este să se apere, ca de un corp străin. Şi dacă nu-l poate elimina, natural, se pune problema în ce mod se poate folosi de el. Dar acceptarea e încă departe. Aceasta poate să aibă loc treptat, într-un lung interval de timp, dar nu va fi niciodată ireversibilă. Modul în care te refuză genul acesta de comunitate poate lua diferite forme. Neglijare, uitare, amânare sine die, distorsionarea faptelor, dar mai ales lipsa solidarităţii umane faţă de intrus.

În circumstanţele acestea se poate întâmpla orice, şi ei asistă mai degrabă neputincioşi. Dar poate oare să apară, apoi, un sentiment de culpă al unei întregi comunităţi? La ce duce şi cum se manifestă acesta? Citisem cândva parcă un roman de Van Tilburg Clark în care, în final, oamenii unui întreg orăşel nu se mai priveau în ochi, pentru ceea ce făcuseră sau cel puţin încurajaseră. Spun asta pentru că săptămâni întregi nimeni n-a comentat în faţa mea cele întâmplate. Sigur că ştiam, pentru că citisem la oraş într-o gazetă, dar voiam să aud varianta lor. Şi ce părere aveau. Cei care-mi spuneau tot ce se petrecea în lipsa mea (cui i s-au furat găinile, cine şi-a rupt piciorul pentru că s-au rostogolit lemnele din căruţă peste el - fusese mai mult ca sigur beat, cine se bănuieşte că ar fi otrăvit caprele ciobanului, la nevasta cui fusese surprins a doua oară preotul) n-au adus nici pe departe vorba de acel odios eveniment, şi până la urmă acea odioasă succesiune de evenimente, deşi în sat fusese presa, una din televiziunile judeţene şi apăruseră la un buletin de ştiri. Poate că vorbeau despre lucrul acesta numai între ei, poate vorbeau închişi în casă. Nu păreau nici măcar a se feri, părea pur şi simplu că nu se întâmplase nimic sau că uitaseră. Uitarea este şi ea o opinie. Sau dacă etica este colectivă, jena rezultată poate fi şi ea colectivă, doar că nimeni nu şi-o poate asuma ca jenă individuală, nu-şi poate lua de acolo o porţie.

*

Când mi s-a spus că în lipsa mea în sat se mutase un domn profesor care scrie şi el cărţi, vorbeşte ca un filozof şi poartă o barbă căruntă, m-am alarmat. Un om mai voinic, mi-a spus o femeie înfoindu-şi mâinile şi încercând să arate cât acela pe care-l descria. Ba declarase chiar că mă cunoaşte, a mai adăugat ea şi alarma s-a transformat pe loc în panică: venisem aici ca să găsesc o izolare comodă, lipsită de controverse şi prietenii alcoolice. Mai ales în serile de iarnă sau în zilele ploioase. Nu mai eram singura vedetă a satului, păreau că vor de fapt să-mi comunice oamenii. Ştiam casa, ştiam mărul ponic din faţa ei, uriaş şi rămuros, care o masca timp de şase luni din an. În casa aceea trăia ţiganul Daniel, fierar, cu nevasta lui cea ochioasă şi doi copii care adunau fierătănii. Nu - ţiganul vânduse deja lui dom� profesor, mă informă femeia care ar fi vrut să-i spun câte ceva despre om, să-l poată integra în hăţişul de bârfe al satului. Abia după câteva săptămâni am observat că în curtea aceea se întâmpla cu adevărat ceva: apăruseră doi zilieri aduşi de la oraş care munceau cât era ziua de lungă, iar seara se îmbătau crunt. N-a trecut mult şi ne-am şi întîlnit. Ce cauţi aici? l-am întrebat eu. Am deja vechime, mi-a spus el cu mândrie. Am fost la biserică, am băut la ambele crâşme, am donat bani pentru crucea luminoasă. Era Ioan Horotan, profesor de filozofie la un liceu cunoscut, probabil proaspăt pensionar.

Reţinusem prin oraş silueta lui voluminoasă, faţa lui flegmatică, solemnă şi tăcută, mersul rectiliniu. Nu părea să cunoască graba. Şi carnea pe el părea mai grea ca a altora. Te privea cu o oarecare curiozitate, dar vorbea totdeauna scurt, uneori monosilabic. Tenul a rămas măsliniu, ochii negri s-au mai injectat, apoi cu timpul şi-a lăsat o barbă scurtă şi albă. }inea la imaginea lui şi avea şi o oarecare reputaţie intelectuală. A început să poarte pălării. La un moment dat a scos şi un volumaş de versuri, care a trecut însă neobservat, lucru pentru care, mi-am dat seama mai târziu, suferea. Şi-a susţinut doctoratul în filozofie şi ameninţa etern cu o sinteză filozofică. Se întrecea cu cineva, nu ştiam cu cine. Giovanni - îi spuneam noi. Nu fusesem chiar prieteni şi din nu ştiu ce motive nu-mi aminteam totdeauna numele lui de familie. Eram convins că bea, şi că lapidaritatea lui asta maschează, dar n-am dat niciodată de localul în care-şi sorbea paharele. A făcut câteva tentative de a intra în presa de opinie, şi chiar a condus o foaie naţionalistă, cum erau pe vremea aceea atâtea, dar bănuiesc c-a abandonat când a observat că miza e politică şi nu filozofică. Sau când s-au terminat banii puşi la bătaie.

Satele nu sunt obişnuite cu exilaţi. Sau autoexilaţi. Ori el asta era, şi într-o anumită măsură şi eu. Lipsisem prea mult, lipsiseră o vreme şi părinţii mei. Ne ocupaserăm de lucruri care pe ei nu-i priveau, pentru ei nu aveau valoare. Dacă lumea le-ar impune valori străine, ce s-ar face ei în propriul sat? N-ar putea să mai controleze nimic, nici măcar relaţiile dintre ei. Important era să-l cunoască pe om fără greş, să-l catalogheze, să nu aibă surprize din partea lui. Pentru asta puneau întrebări, ţineau omul sub priviri, se insinuau în preajma lui ca nişte cercetaşi. Cine face drumul invers? Ce putea căuta la ei un om care avea apartament la oraş, cum putea să-şi vândă cineva apartamentul ca să vină aici? Multă vreme apartamentul la oraş a fost singurul lucru pentru care au considerat că merita să-ţi părăseşti satul natal. Prin efortul lor de-o viaţă copiii le trăiau acolo în astfel de cutii de beton şi au venit multă vreme în sat doar ca să se alimenteze şi să facă în schimb nişte zile de praşilă. Nunţi nu mai erau de ani de zile, iar la înmormântări tinerii (care între timp nu mai erau chiar tineri) nu participau, decât eventual la aceea a propriilor lor părinţi. După care se lăsau definitiv asimilaţi de furnicarul cartierelor. In scurtă vreme i-a împrumutat pe unii cu bani, scriindu-i metodic în caiet. Văzuse metoda la Bufet. Sume medii. Cred că încerca să cumpere bunăvoinţa celora cu care îşi pusese în cap să-şi petreacă bătrâneţile. Nu ştia, poate, că indiferent câte simpatii ar fi câştigat, asta nu însemna că va avea parte de simpatia colectivă. Satul pe care-l căuta era mai degrabă în mintea lui. Sau se gândea poate că va schimba întreaga comunitate după propriul fair play. Credea că dacă nu-i poate educa îi poate măcar manipula pozitiv. Ce nu ştia el? Că pe măsură ce dispăreau gardurile neglijate proprietatea îşi pierdea şi ea statutul, lumea culegea fructele care oricum continuau să se facă, aşa cum culegea cireşele sălbatice din pădure sau fragii. Livezile rămase fără stăpân treceau într-o devălmăşie vag culpabilă. De pe lângă casele ai căror proprietari erau plecaţi începeau să dispară obiectele, întâi cele autonome, butoaie de tablă, apoi bucăţi de acoperiş, stâlpi de gard. Gospodăriile acestea urmau parcă să se dizolve în timp ca atacate de termite. Nocturne. Pentru că pentru început nimeni nu lua ziua. În schimb creşteau buruienile şi printre ele continua să înflorească, plenar, liliacul. Am descoperit astfel din întâmplare unde-şi depozita Gogu lucrurile furate. De acolo le distribuia când găsea cumpărători. Şi am constatat că oamenii cumpărau în secret şi aproape pe nimic lucrurile furate de la confraţii lor. O văduvă nu ezita niciodată să dea o ceaşcă de ţuică pentru un obiect care merita mult mai mult, nu trebuia să-şi facă prea multe scrupule - nu era ea bătrână şi lipsită de orice ajutor? Şi brusc vine cineva care recuperează o astfel de casă, şi lumea îl priveşte cu ostilitate: de ce-a trebuit să facă asta? N-avea altceva mai bun de făcut? Nu rămâne el multă vreme pe-aici, se citea în privirile celui cu care tocmai vorbea. N-a rămas, dar nici n-a plecat.

Odată a simţit nevoia să-mi explice: Ştii de ce m-am oprit tocmai în satul ăsta, dintre toate? Nu ştiam că eşti pe aici. Nu vreau să deranjez. Dar am colindat câteva din satele mai apropiate de oraş - ca să găsesc un loc. Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică. Îţi venea să intri prin el ca printr-un arc de triumf. Aşa ceva nu văzusem în viaţa mea. Ca în fraţii Limbourg. Mă uitam la curcubeu şi a trecut un beţiv care pe mine m-a salutat dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi în sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: Aici! Dacă au asemenea curcubee... Am zâmbit, asta mi se cerea. Veleitarismul lui literar nu se dezminţea. Dar încă nu văzuse totul: cum pâraiele deveniseră depozitele de gunoi ale comunităţii. Cum natura, depăşită, nu mai recicla nimic.

Încerca să reabiliteze casa aceea veche cât mai metodic. În primul rând s-a descotorosit de tot ce adunase ţiganul în jurul casei, a curăţat curtea, care a părut brusc mai mare decât o ştiam eu de copil. A smuls din perete vechile circuite electrice şi le-a înnoit. A făcut scocuri noi, a căptuşit streşinile pe dedesupt. A înlocuit podelele. A ars vechiturile sau le-a dăruit. Urmele ţiganului au început să dispară. Înăuntru s-a lucrat multă vreme. A făcut o baie în gresie şi faianţă, avea chiar şi o chiuvetă cu robineţi, un cazan care încălzea apa, o fosă septică pentru care i-am dat eu însumi câteva roabe de pietriş. Urma să le recuperez mai târziu, când el avea să aducă un camion întreg. L-a şi adus, şi mai zace şi astăzi ca o piramidă în mijlocul curţii. Cumpăra lapte de bivoliţă, dar numai pe gustate. Pentru asta a verificat probabil toate bivoliţele satului. Întâi i s-a adus un eşantion, pe care găsindu-l pe placul lui s-a decis şi a făcut un abonament de doi litri pe seară.

Arunca cu banii. Cum făcusem şi eu la început. Pentru orice prestaţie oamenii umflau preţurile, el îi asculta neclintit apoi reducea totul cu o treime şi făcea târgul. O metodă prea simplă, căreia oamenii cu oportunismul lor înnăscut i-au prins repede şpilul. Strategia lui era să le impună imaginea cuiva stăpân pe situaţie. Cred că era de o corectitudine din aceea care te pune în conflict cu lumea. Satul întreţinea şi câţiva paraziţi: alcoolicii care trăiau din furtişaguri. Probabil pe aceştia i-a cunoscut primii, cum dădeau târcoale fără treabă, observau cu atenţie unde aşează lucrurile care urmau să rămână afară şi dădeau uneori câte-o mână de ajutor, gratificaţi apoi cu câte un pahar de rachiu. Nici nu doreau altă plată. Putea trata cu fiecare separat, îşi putea impune punctul de vedere chiar cu o uşurinţă suspectă, după care oamenii se uneau şi deveneau iar ce-au fost, ceea ce erau ei dintotdeauna. Dar nu se născuse nici el ieri şi nu se lăsa impresionat de aprehensiunile lor parşive. Din partea sa lucrurile puteau rămâne astfel toată viaţa: se putea la o adică mulţumi şi cu respectul lor linguşitor.

Mi-o prezentă pe mama lui, care avu pentru mine nişte priviri bănuitoare. Cunoştinţele fiului ei nu-i trezeau neapărat încrederea, mai ales că-i spusese că vine într-un sat în care nu cunoşteau pe nimeni. Ca mine mai văzuse ea. Dar grija lui cea mare era să fie întru toate mulţumită. Vânduse apartamentul pe care-l avea în oraş, vânduse şi apartamentul ei, şi se mutase aici să-şi petreacă bătrâneţile, cu banii cumulaţi făcea el acum toată această investiţie. Ea nu se putea obişnui cu ideea să-şi ducă bătrâneţile la sat, dar ideea lui era că aici viaţa n-avea cum să fie altfel decât comodă şi lipsită de surprize. Parcă era un ciocârlan care-şi făcea cuibul prea târziu. Urma să-şi gospodărească plictisul, dar asta nu-l clintea. Venise de fapt considerând că oraşul nu-i mai dădea nimic nou. Viaţa campestră i se părea preferabilă. A cumpărat şi o maşină de mâna a doua ca să nu se simtă bătrâna izolată, deşi el nu avea nici până la această vârstă carnet de conducere. Doar că femeia nu trăise niciodată la ţară şi avea o adevărată spaimă pentru inconvenientele vieţii rurale. În primul rând higiena. Profesoară pensionară, îngrijită, chiar cochetă. Părul frizat, probabil se coafa măcar o dată pe lună. Prefera îmbrăcămintea colorată. Cercei de aur. Spre comparaţie, femeile de aici se îmbracă în negru imediat ce trec de menopauză şi ies aşa pe laviţă semnalizând comunităţii că ele au ieşit din competiţia sexuală. Apoi, cu vârsta, consideră firesc să fie tot mai delăsătoare - cochetăria şi chiar higiena e pentru femeile mai tinere. Pentru vârstnice e bârfa şi arbitrajul. Ele veghează de-acum ca lucrurile să rămână neschimbate.

*

Mi-a făcut o vizită intrând în casa mea care ar mai fi avut nevoie de multe finisaje. Figura lui marţială nu trăda prea mult entuziasm. Casa păru brusc mai mică. A urcat şi sus pe scările strâmte. N-a lăsat nimic necercetat. Am mai învăţat câte ceva, a spus el când a ieşit afară, fără să menţioneze ce anume. A cercetat şi obloanele vopsite în roşu pompeian. Apoi s-a uitat peste toată marea aceea de cârciumărese de toate culorile. I-am spus să ia flori pentru mama lui, şi i-am dat o foarfecă.

I-am spus să le aleagă pe cele mai frumoase pe care le vedea. M-a privit cu neîncredere. Mi-am luat deja, şi până mă întorc eu săptămâna viitoare tocmai cele mai frumoase sunt cele care se trec. L-am auzit clămpănind din foarfecă o vreme. A făcut un buchet pe cât s-a priceput de frumos. L-am urmărit cum mergea pe uliţa prăfoasă, cu pasul lui egal de angrenaj greu, ducând mănunchiul de flori ca pe o fascie. Mă gândeam amuzat la ce vor spune oamenii care-l vor vedea ducând, la vârsta lui, flori mamei sale. Aici aşa ceva era de neimaginat.

Mi-a cerut să-i arăt care-i faimosul troscoţel. Chiar la picioarele lui era un petec de troscot aspru şi scurt, aproape ţesut ca un covor de iută. Când i-l arăt pare dezamăgit. Taie prunii cei vechi din faţă, pe jumătate uscaţi, cavernoşi şi cu lemnul roşu. Buni de foc. Va pune meri în locul lor, din aceia care fac mere mari şi galbene. De efect. La capătul grădinii, în pârâiaş am peşti, mă anunţă el într-o zi, de parcă ar fi făcut o descoperire. Vrei să pescuieşti? l-am întrebat amuzat. Nu, răspunse el cu bonomie, mă mulţumesc să ştiu că sunt acolo. Poartă prin curte o pălărie largă, din paie, cu care se apără de căldură. Uneori, peste gard, n-o vedeam decât pe aceasta, mişcându-se ca o farfurie zburătoare la nivelul privirii. Argumentează într-un mod solemn, fără nici un fel de gesturi. Domina curtea. Înlocuise stâlpii de sprijin la veranda în care împărăţea, printre crengile de măr, şi în care vedeam sticlele de vodkă cu timbrele albastre ale fiscului încă lipite pe capace, înşirate ca nişte soldaţi la o trecere în revistă. Şi la sfârşitul zilei de-acolo ţinea el sub priviri şoseaua, ca dintr-un foişor sau ca de pe-o covertă.

Nu ştiu dacă se născuse la ţară şi cum i se păreau lui toate acestea. În beznă nu vedeai oamenii, le auzeai doar vocea răguşită de tutun când te salutau. Orăcăiau broaştele, lătrau câinii. Becul roşu de la turnul Connex din vârful dealului se insinuase printre stele. Se lăsa răcoarea. Mierlele de dimineaţă fluierau alarmate "S-a trezit copilul!" Mai târziu pe şosea, în lumina crudă, apăreau femeile neglijent îmbrăcate de parcă tot satul ar fi fost curtea lor şi duceau laptele la centrul de colectare. Seara se întorceau vacile şi bivolii de la păşune lăsându-şi bălegarul pe asfalt şi ţinând automobilele la respect în coada lor. Se apropia ora când se deschidea Bufetul. Singura spaimă a profesorului Horotan era ca nu cumva să-l calce, noaptea, când se întorcea de la crâşmă, unul din acele tiruri luminoase care treceau cu viteză prin sat, apărând ca nişte monştri de după curba dinaintea casei sale. În urma lor rămânea parcă o beznă şi mai mare, şi creau în întuneric un turbion care aproape că te lua de pe picioare chiar treaz să fi fost.

Se ducea la Bufet în serile lungi, pentru trăncăneala de-acolo. Îşi ducea cu el o pernă de burete îmbrăcată în catifea uzată, ca să stea pe scaunul acela tare. Trecea şi preotul pe acolo, dar acesta îşi impusese să nu bea decât acasă. Avea ţuica lui; prunii bisericii erau, cum se şi cade, cei mai productivi din sat. Trecea să mai schimbe câte-o vorbă cu oamenii şi de fapt s-o vadă pe femeia de la tejghea. Îşi lua câte un pachet de seminţe pe care le mânca acolo, primind o scrumieră în care să pună cojile. De acolo puteai afla tot ce se întâmpla în sat. Bufetul era şi prăvălie aşa că intrau şi femeile pentru cumpărături. Înăuntru era frig şi lumina prea puternică. Acolo găsea teren pentru ironiile lui solemne şi din când în când, ca o compensaţie, făcea cinste câte un rând de rachiu ieftin. De altfel asta bea şi el. După câte-l ştiam o fi parcurs satul de câteva ori de parcă ar fi făcut inventarul, sau ar fi luat ambientul în primire. Orice pretext o fi fost bun: un om care avea cal şi căruţă pentru un eventual transport de nisip. O fi mers pe uliţele pustii până la capăt, acolo până unde se întinsese cândva satul bătrânesc, înainte de-a se alinia pe laturile şoselei unde casele trepidează din cauza transportului greu, zidurile de cărămidă crapă, case până mai ieri făţoase încep să nu mai fie drepte. Pe urmă nu l-o mai fi interesat să se aventureze. Venise aici ca să fie un sedentar.

*

Cred că satul îl ţinea sub un fel de observaţie. Unii vecini începeau să-i calce pragul. Daniel Lăcătuş, cel care vânduse, nu fusese nici acesta chiar de-al lor, dar oricum într-un proces mai avansat de asimilare, mult mai aproape de ei decât profesorul. Sau poate considerându-l sub nivelul lor, ceea ce le făcea omul aproape simpatic, fuseseră cu el mai indulgenţi. Nu era un reper care să dezavantajeze. Un ţigan zvelt şi mustăcios, cam lăudăros. Cică făcea fierărie. L-am dus o dată sau de două ori cu maşina, mi-a împuiat urechile cu vrute şi nevrute tot drumul, şi-a promis să-mi călească târnăcopul. Nu te duce la el că ţi-l strică, m-au sfătuit alţii. Un cârpaci. De altfel n-am auzit niciodată răzbătând din curte zgomotul muzical al barosului căzând pe nicovală. N-am văzut nici măcar o grămăjoară de cărbuni.

Peste drum se aciuase o familie numeroasă. Costan ţiganul era puţin la trup şi mustăcios, cu pălărie decolorată şi pleoştită. Arăta cum arătaseră probabil robii de odinioară pe moşii. Mai mult ca sigur un tip de treabă, care nu se putea abţine însă să nu-mi cerşească de fiecare dată câte-o ţigară, oferind în schimb lucruri de care era sigur că nu am nevoie. Mă îmbia cu mături din nuiele de mesteacăn, de parcă aş fi avut ce face cu ele. Nu era un om leneş, avea mâinile bătătorite ca un plugar. Când era desculţ picioarele lui goale mi se păreau uriaşe pentru un om atât de mărunţel. Avea o familie atât de numeroasă că te apuca uimirea. Şi respectul. Veşnic o porneau pe câmp sau la pădure după ciuperci, fragi, nuiele proaspete din care bătrânul împletea coşuri, plante medicinale. Mergeau în grup şi pe urmă caravana lor se deşira. O liotă de culegători. Uneori nu ştiam ce s-ar fi putut găsi pe câmp în acel moment al anului şi totuşi îi vedeam cutreierând ogoarele pustii, căutînd probabil cartofii rămaşi în brazdă. La sfârşitul verii unul din ei lua uneori o plasă încropită dintr-o perdea şi mergea după peşti pe pârâu, şi se străduia să-i scoată pe toţi, mai ales în perioadele de secetă, când apele erau scăzute şi cursul lor se întrerupea iar peştii erau prizonieri în tăuri tot mai mici, mirosind puternic a nămol. }iganca, oacheşă şi veselă, cu faţa ca o lună plină, mă saluta indiferent de câte ori treceam prin faţa casei lor. O impresionau pălăria mea de rafie, barba şi pipa.

Apoi nu mai erau alţi vecini până la casa parohială. Sigur că de cu un cu totul alt statut se bucura părintele Preda, bărbat frumos şi crai comunitar. Acesta vorbea cu tine dar privirile-i alergau peste tot: era interesat de tot ce mişcă. Îşi găsise satul potrivit. Femeile cărora le trecuse vremea îi lucrau îndatoritoare grădina, celora mai tinere le ieşea în cale. Mătuşa mea îmi spune că în sat sunt din ce în ce mai mulţi baptişti tocmai pentru că părintele Preda atentase la toate femeile. Ştiam şi eu câte ceva. Troiţele lui păreau ridicate pentru cele câteva femei cu care trăise timp de ani întregi. "Şi care din ele s-au făcut baptiste: cele care au beneficiat de atenţia lui, sau dimpotrivă cele pe care nu le-a băgat în seamă?" am vrut eu să aflu, dar mătuşa s-a prefăcut cu demnitate că nu aude întrebarea. Politic şi economic viaţa a fost multă vreme duplicitară. El a făcut ca şi viaţa cealaltă, care scăpase comunismului, să fie duplicitară. Cum să fi intervenit când a venit cineva într-un suflet şi i-a spus că din casa bătrânei se-aud ţipete: Acolo-i caz de tribunal! a spus părintele prevăzător. Pare-se că şi alţii s-au făcut că n-aud ca să nu ajungă martori. De unde spaima asta a lor de-a nu fi martori? Să le fi rămas de pe vremea administraţiei maghiare care pedepsea exagerat martorii mincinoşi (adică partinici)? Am văzut într-un act de arhivă că uneori le lua pentru asta câţiva saci de grâu şi patru oi. Sau să fi rămas de pe vremea crudelor colectivizări când erau traşi în tribunal pentru orice până când acceptau să-şi înscrie pământul în tovărăşie? Unchiul meu îmi vorbea în propria curte în şoaptă, dacă nu voia să audă vecinii şi lucrurile să devină publice. După gardurile acestea scunde nu se putea păstra intimitatea ca în curţile închise ale saşilor.


Unele babe mai vorbeau din drum cu mama lui, care încă nu ieşea, nu părăsea perimetrul curţii, de parcă n-ar fi avut încredere în universul acesta limitat care începea parcă să-i dea târcoale. Natura era prea aproape şi pe măsură ce se apropia sezonul rece aprehensiunile ei creşteau. Pădurile mărgineau satul pe două fronturi, se iţeau pe vârful dealurilor, coborau pe fundul văilor. Când se porneau ploile de toamnă oamenii asaltau ca la un semnal codrul, ca să-şi aducă lemnele de foc, trunchiuri ude, reci şi lucioase de carpen. Tractorul se înfunda pe uliţele argiloase şi-i auzeai motorul până seara chinuindu-se să iasă din ogaşele tot mai adânci şi mai pline de apă, aruncând noroiul de pe roţi până la cer. Până venea îngheţul drumurile rămâneau impracticabile. Aerul avea culoarea fumului, sentimentul era de izolare şi de părăsire. Din cauza ploilor mărunte pădurile ulcerate păreau că s-au retras ceva mai departe, undeva în fundul zării.

*

Şi apoi într-o seară, a doua vară, se nărui totul, înainte ca lucrurile să fie gata. Când arşiţa zilei se ostoi, oamenii care-şi terminaseră munca l-au găsit întins pe pat. Nu se mai putea vorbi cu el. Făcuse probabil un atac de apoplexie, din cauza căldurii şi băuturii din care se servise de câte ori îi poftise inima. Şi cum era un taciturn care uneori nu vorbea decât în silabe oamenii nu şi-au dat seama de asta decât într-un târziu. Era incoerent. A fost chemată o ambulanţă care l-a dus până în oraş, dar l-a adus în aceeaşi seară înapoi. Nu-i folosise la nimic faptul că distanţa era atât de scurtă. Zilele acelea au intrat în curte mai mulţi oameni decât intraseră de la venirea lui în sat. Îşi aminteau cum privise cu mina lui posacă troiţa albastră de la intersecţie ridicată de cei întorşi cândva din Siberia, aproape în faţa casei sale, împopoţonată acum de părintele Preda cu icoanele de hârtie mărginite cu tricolor de parcă Isus ar fi fost român, şi comentase: Cam aproape! Apoi promisese că va da bani ca să fie înconjurată cu un gard de piatră şi lanţuri de fier. Crucea avea să rămână însă la fel şi pe lângă ea urmau să treacă şi cu sicriul lui, urcând uliţa povârnită, care în zilele ploioase îşi revărsa noroiul argilos peste şosea, iar pe secetă arăta ca de teracotă. }ăranii din sat s-au dus totuşi în convoi în urma sicriului ca la unul de-al lor, cu pălăriile în mână, dar mai degrabă din reflex, respectând rutina drumului spre cimitir. Ceea ce respectau ei era mai degrabă însăşi Moartea.

Nu ştiu cum a trecut femeia peste moartea fiului. Abia la disperare au găsit-o femeile satului destul de vulnerabilă ca să-i calce pragul. Am mai văzut uneori şi în săptămânile care au urmat câte-o femeie ieşind pe poarta aceea pe care trebuia s-o deschizi trecându-ţi mâna pe deasupra, bâjbâind după cârlig. Nu mai vedeam agitaţie în curte, nici pălăria aceea de pai peste nivelul gardului. Figura lui emblematică nu se învârtise totuşi destul de mult prin sat încât să-i simtă cineva lipsa. Cei datori cu bani nu s-or fi grăbit, după câte-i cunosc eu, să-i calce bătrânei pragul. Vara înainta şi frunzişul mărului ascunse vreme lungă casa. Orice investiţie şi orice agitaţie încetase. Când au căzut frunzele am văzut iarăşi obloanele vopsite în roşu ca ale mele. De acum închise pentru multă vreme. Casa a început să primească o aură sumbră. Nu ştiu dacă hoţii ştiuţi ai satului, Gogu şi Hornicu, mişunau deja noaptea prin curte, siguri că bătrâna n-avea să iasă din casă chiar să fi auzit zgomote suspecte, sau mai ales atunci.

Probabil că bătrâna se hotărâse să vândă, să se întoarcă de unde venise, doar că banii pe care i-ar fi obţinut abia de-i mai ajungeau să cumpere ceva mult mai modest decât vânduse. Şi pe urmă nu putea vinde, chiar dacă a fi apărut de undeva un alt amator, decât după ce definitiva cumpărarea. Oamenii au apreciat că oricum plătise pentru casa aceea mai mult decât merita, după sistemul lor imabatabil de evaluare. În plus ţiganul nu-şi încheiase legal propria cumpărare, nu întabulase. Lipseau actele, mai trebuia umblat pe la notari, ceea ce însemna alte cheltuieli şi taxe. Nu era o problemă, după câte mi-a explicat el : fusese prevăzător - urma să pună în mâna omului ultimele milioane doar după ce primea cu cealaltă mână actele. Actele şi-au urmat cursul, cu lentoarea lor obişnuită, şi omul îşi pierduse probabil răbdarea, erau la urma urmelor banii lui. Totul i se părea un moft. De ce ar fi avut cineva nevoie de mai multe acte de câte avusese el nevoie?

Lucrurile s-ar fi putut opri aici, dar despre cele ce-au urmat aveam să citesc, cum am spus, într-o foaie urbană, stând într-o cafenea şi având în faţă o ceaşcă de cafea din care ezitam să sorb din cauza urmelor de ruj. Din plictis am învârtit ziarul până am ajuns la faptele diverse şi notiţele mici care încadrau pe margini anchetele politice. Şi iată acolo numele satului, parcă şi pentru mine puţin străin, şi al protagonistului arestat preventiv pentru 27 de zile şi cele trei cuvinte declarate formal de procuror. Nu existau dubii - omul violase, ucisese, jefuise (luase, am înţeles mai târziu, suma care considera că i se cuvenea) şi-i însuşise cerceii de aur ai unei bătrâne de peste optzeci de ani. Numele victimei era trecut cu iniţialele, dar care din babele acelea din vecini putea să fi avut cercei de aur şi nu-i dăruise aşa cum cerea tradiţia uneia dintre nepoate? La început n-am făcut legătura şi în sat urma să mă întorc abia peste câteva săptămâni. Dar o bănuială începea să încolţească fără să se bazeze pe nimic, şi avea să revină ca premoniţiile.

Omul era beat, mi s-a spus, avusese cu ea deja o discuţie, revenise şi apoi la un moment dat a fost văzut pe şosea aţinându-se pe aproape şi făcând chipurile autostopul. Poate se îmbătase special pentru asta. Nici o maşină n-a oprit să ia un bărbat care stătea pe marginea drumului cu capul în piept ca un berbece. Nici el n-o fi insistat, supraveghind mai degrabă mişcările vecinilor. Cortegiul familiei lui Costan o luase spre pădure, navetistul din stânga plecase de dimineaţă şi mama lui bolnavă şi anchilozată, suferind de elefantiazis, nici nu-şi putea ridica din pat trupul supradimensionat. Câţiva trecură prin faţa omului mergând la treburile lor, apoi lucrurile se liniştiră. Mai sigur n-ar fi putut fi nici la miezul nopţii.

Cum s-a întâmplat de i-a dat iarăşi drumul în curte? Sau ştia el toate intrările? Fusese la urma urmelor curtea lui. A împins-o în casă şi-a închis uşa după ei. Probabil că din acel moment ea deja a început să ţipe. Am înţeles că ţipetele s-au auzit timp de câteva ore. Trebuie să fi fost şi urechi ciulite care au pândit clipa când acestea au încetat. Şi s-au mulţumit cu atât. Probabil speranţa lor disperată, în incapacitatea de-a fi solidari cu orice fel de străin, a fost că nu se va întâmpla nimica rău. S-au închis mai degrabă în case ca să se apere. Apoi, după o vreme, li s-o fi părut că e prea multă linişte şi au început să dea târcoale. Poarta era închisă, uşa casei era închisă pe dinăuntru. Pe făptaş l-au găsit dormind profund, cu nădragii în vine, peste femeia moartă. Tulburat de băutură n-a putut îngăima două vorbe când l-au ridicat de pe ea şi i-au adunat femeii capotul sfâşiat peste picioarele pufoase. O batjocorise de câteva ori la rând, şi femeii începeau să i se vadă echimozele, urmele vinete ale degetelor lui pe gât. Un cercel de aur, rotund ca o coacăză luminoasă, fu găsit în cizma lui. Celălalt nu s-a mai găsit.

Trebuie să se fi adunat apoi ca la urs, când a venit procuratura, cei de la medicina legală şi televiziunea. Preotul şi-a reluat rolul de fruntaş. Vedeau acum totul ca pe o fatalitate. S-au ascuns din faţa camerelor de luat vederi, apoi unul din ei a îngăimat câteva cuvinte care au fost tăiate şi acestea la montaj încât omul nu s-a putut vedea seara, la buletinul de ştiri.

A fost îngropată lângă el, găsind probabil amândoi cimitirul mai primitor decât satul însuşi. Mi-a ajuns apoi la ureche, după câtăva vreme, un zvon pe care-l puseseră tot ei în circulaţie, cum că profesorul de fapt trăise cu maică-sa, adică incestuos, şi ca lucrurile să fie mai uşor de crezut m-au asigurat că nu fusese mama lui naturală, ci c-ar fi fost, cândva în copilărie, înfiat. Asta le mai diminua din culpă. Asta mai lămurea lucrurile. Nu fusese el văzut de câteva ori ducându-i flori, nu fuseseră ei martori la tandreţea protocolară şi amuzată cu care o trata?

Actele buclucaşe au sosit nu multă vreme după aceea, şi gardul acela lung pe care-l vopsise în maro a rămas, expus vederii cum era, suportul cel mai căutat pentru afişele electorale. De parcă ai fi putut vota un chip lipit chiar acolo.

*
Sfârşitul primăverii şi de câteva săptămâni de când sunt acum aici nimeni nu atacă subiectul din proprie iniţiativă. La prăvălie e lume puţină, şi femeia mă lămureşte că toţi se culcă imediat ce vin de la lucru. Îl trag de limbă pe vecinul meu Vasile care-şi ară cu întârziere grădina în care punea invariabil cartofi. Foloseşte un plug vechi, tras de cai, pe lângă care şchiopătează fără chef. De obicei treaba asta o făcea copilul lui. Dar astăzi are poftă de vorbă şi lansează chiar o maximă: Gazdă-i greu, sărac îi rău! Îmi furase chiar sub ochii mei o brazdă. Când ajung la cazul bătrânei nu se prea înghesuie la vorbă. O porneşte şontâc după plug. Ar fi fost mai bine să-i fi dat banii - e tot ce are el de comentat. Faptele o dovedesc, nu-i aşa? Mă uit după el, la ogorul acela plin de pietre albe şi mărunte care ar fi putut fi adunate de-a lungul anilor. O întreb şi pe Guraliva cea ştirbă, cu doar trei dinţi în gura ei mare - unul jos şi doi sus, ca un aparat primitiv de compostat. Aceasta mă interpelează întotdeauna de la distanţă cu vocea ei stridentă, care făce cocoşul să treacă în defensivă. În primul rând spune prevăzătoare: Nu ştiu, n-am fost acasă. Apoi: Şi doamna aia! Prea se gătea şi umbla curată ca o fată mare. La vârsta ei. Uită-te la mine, parcă spunea ea: Mă comport şi mă îmbrac aşa cum îmi cere vârsta. Sunt în siguranţă. Cuvântul "doamna" sunase ca un pejorativ. Şi apoi pleacă acasă şi trage poarta după ea, baricadându-se parcă în eventualitatea altor întrebări. Baptistul care mai aborda cu mine unele subiecte, probabil pentru a-şi îmbogăţi retorica săptămânală de la casa de rugăciune, îmi răspunde pe ocolite găsind nimerit prilejul să-mi servească o parabolă biblică. Pe lângă un om jefuit şi bătut de hoţi au trecut un preot şi un levit fără să-l ajute. Parabola mi se pare obscură şi bănuiesc că nu ascunde mai mult decât o acuză la adresa preotului Preda.

N-am fost acasă! Unde or fi fost toţi, ziua în amiaza mare? E adevărat că la ora prânzului satele acestea pot fi uneori incredibil de pustii. Oamenii sunt la câmp, copiii dispar pe undeva, bătrânii asurzesc şi orbesc până trece arşiţa. Acum aşteaptă probabil ca timpul, care le rezolvă pe toate, să şteargă toate urmele - cele din curtea pustie, datoriile din caiet şi senzaţia inconfortabilă care pluteşte între ei. Vor urma alte evenimente, alte înmormântări. Satul scade, cimitirul creşte. Rămân din ce în ce mai puţini, şi-şi dau seama de asta. I-am văzut aproape pe toţi înghesuindu-se într-o curte la o înmormântare, într-o zi senină şi rece, gros îmbrăcaţi, cu feţe îngroşate şi aproape vineţi din cauza frigului. După o anumită vârstă bărbaţii şi femeile încep să semene de parcă la ţară vârsta a treia ar avea un singur sex. Ascultau cu feţele-n pământ ce le spunea dezlănţuit părintele Preda, cu retorica lui deficitară şi aproape agramată, culpabilizând de-a valma nevrednicile fiinţe omeneşti, păcătoase din naştere şi atât de autoindulgente. Oamenii se recunosc în discursul lui. Cred că-l recunosc şi pe el, preotul care se potriveşte satului ca o mănuşă. Apoi trec cu toţii la masă, pentru care văduva a făcut ultimele sacrificii din care economic nu-şi va mai reveni niciodată.

M-am adresat şi unui sociolog. Dar sincer să fiu n-am înţeles nimic din ce mi-a spus acesta despre sociologia grupurilor mici... Nu poţi merge la sociolog ca la doctor: Ştiţi, am o problemă în comunitatea în care locuiesc de câtăva vreme. Se manifestă cu vagi complexe şi un sentiment de neapartenenţă.

Şederea lui dom� profesor în sat a fost scurtă. Practic după aceea satul ar fi trebuit să rămână la fel cum fusese înainte de venirea lui. Nu credeam c-o să mai aflu vreodată lucruri noi despre o comunitate pe care o cunoşteam atât de bine. Şi totuşi, ca într-un paradox matematic oriental, când la un calcul adaugi o entitate şi apoi o scazi şi rezultatul nu mai e acelaşi, lipsa lui se simte, iar în ceea ce mă priveşte nu sunt sigur dacă în loc să fi scris toate astea n-ar fi fost mai mult să mă fi prefăcut măcar o clipă că-l admir şi-l aprob, şi să-i fi spus o vorbă bună în scurtul interval cât am fost, cum se spune, consăteni. Ce alt cuvânt să folosesc?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara