Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Procesul Pătrăşcanu de Z. Ornea


Tragic destin a avut Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul intelectual de vază al Partidului Comunist din România. În interviul pe care i l-a acordat lui Ion Biberi, în 1946, pentru cartea care se va numi Lumea de mîine, mărturiseşte că el, provenit dintr-o familie de intelectuali (tatăl său era prozatorul D.D. Pătrăşcanu), a devenit membru al PCR încă înainte de constituirea acestuia, scriind, aproape în întregime, ziarul Socialistul. A ajuns apoi, după afilierea Partidului Comunist din România, activist al Kominternului, ţinînd să-şi ia şi un doctorat la Leipzig în sociologie economică. Pseudonimul său de partid era Andrei şi face prima oară închisoare în 1924, nescăpînd de acolo decît după o lungă perioadă de grevă a foamei şi a setei, împreună cu fiul lui Gherea, Alexandru, şi el comunist. Acesta din urmă a fost ucis după un proces stalinist, în URSS, în 1938. Pătrăşcanu va avea aceeaşi soartă în 1954, după ce a trecut prin cea mai îndelungată anchetă şi proces politic din istoria comunismului mondial. A făcut parte din destule organisme de conducere ale Partidului Comunist din România, a fost chiar, în 1931, deputat cîteva zile (a fost, apoi, împreună cu ai săi, invalidat), a trecut prin mai multe închisori. Era stimat, printre ai săi, dar nu agreat şi simpatizat nici de cei din închisori sau lagăre nici de cei din libertate. Era teribil de orgolios şi cerea tuturor să fie preţuit ca teoretician. Ceea ce era nu greu, ci efectiv imposibil de obţinut într-un minuscul partid alcătuit, în marea lui majoritate, din oameni simpli sau sfertodocşi. Nu pregeta să le arate adevărata identitate şi, cu timpul, era făcut să înţeleagă că intrusul, într-un partid al clasei muncitoare, era el, Pătrăşcanu. Zorile inimiciţiei care avea să-l piardă, se desenau încă din anii douăzeci şi treizeci ai secolului, azi, trecut. A fost declarat fracţionist, în 1938 fiind scos din CC al PCR şi pînă în 1944 n-a mai desfăşurat activitate de partid. În 1940 e deţinut în lagăre şi, apoi, şi, în 1941, datorită intervenţiilor utile ale familiei, capătă, pînă în ianuarie 1943, domiciliu obligatoriu la o vilă a familiei de la Poiana Ţapului. E internat, puţină vreme, în lagărul de la Tîrgu Jiu şi, apoi, revine în domiciliu obligatoriu tot la Poiana Ţapului, unde rămîne pînă în ianuarie 1944. Această vacanţă din lagăr spre domiciliu obligatoriu (adică liber) a creat suspiciune printre comuniştii încarceraţi. E probabil că Gh. Gheorghiu-Dej l-a considerat, de pe atunci, trădător. Cum PCR n-avea, atunci, în libertate, un organism conducător (secretarul general, Foriş, a fost considerat trădător şi informator al Siguranţei, înlocuit fiind de un trio secret în frunte cu Const. Pîrvulescu, decizia fiind luată, din lagăr, de segmentul muncitoresc în frunte cu Gh. Gheorghiu-Dej). Partidele de opoziţie democrată l-au invitat pe Pătrăşcanu să ia parte - în numele PCR, la tratativele privind înlăturarea lui Antonescu. Nimeni, de fapt, nu-l delegase pe Pătrăşcanu în această responsabilitate. Mai tîrziu a luat legătura cu Emil Bodnăraş (pseudonim ing. Ceauşu) şi şi-a coordonat atitudinile cu acesta. A participat la actul de la 23 august 1944, el redactînd acel mesaj regal citit, de suveran, la radio în seara acelei zile. Aşa a ajuns ministru al Justiţiei (absolvise, totuşi, Dreptul) în chiar primul guvern Sănătescu şi a rămas în post pînă în 1948, înlocuit fiind cu Avram Bunaciu. A avut grijă să-şi publice, în tiraje atrăgătoare, trei cărţi, urmate de o a patra, scrise în perioada domiciliului obligatoriu de la Poiana Ţapului, care-i vor aduce, în echipa conducătoare a partidului său, numai invidie şi suspiciune. Mai ales că face imprudenţa ca, din banii recoltaţi, să-şi cumpere o vilă la Snagov. Continua să nu fie, deşi ministru, agreat de ai săi, duşmănit fiind şi de gruparea Gheorghiu-Dej şi de aceea a Anei Pauker şi Vasile Luca. Şi pentru că o imprudenţă naşte o alta (sau altele) îi sfidează constant pe cei care conduceau partidul, el crezînd că dacă obţine o catedră de economie politică la Universitatea din Bucureşti îşi consolidează poziţia. Vană înşelare de sine. Se izolează de ai săi, înconjurîndu-se de o sumă de intelectuali (în frunte cu Belu Silber), toţi orgolioşi şi sfidători, neavînd grijă ca în ministerul pe care îl conducea să creeze, după obicei, măcar o organizaţie de partid. Iar în 1946 mai comite imprudenţa să rostească, la Cluj, două răsunătoare discursuri, în unul dintre ele declarînd că mai întîi e român şi, apoi, comunist. Acuzaţia de naţionalism a venit pe dată. Mai ales că nimeni nu-l autorizase să rostească acele discursuri şi ce să spună acolo. Exponenţii Puterilor Aliate occidentale la Bucureşti îl consideră ca posibil lider al unei fracţiuni din Partidul Comunist cu care s-ar putea colabora. Idee, nefastă pentru el, care e aflată de cei din conducerea partidului, formată din cinci inşi, din care el, Pătrăşcanu, era exclus. Ba chiar detestat. Gheorghiu-Dej continua să-l considere un trădător iar grupul Pauker-Luca de asemenea. Deşi, aparent, pe creasta puterii era, de fapt, un excomunicat. Practic, din 1946 e urmărit de Serviciul Secret de Informaţii, apoi de Securitate şi se alcătuiesc informări despre ceea ce face şi cu cine se întîlneşte. Realizînd prăpastia, Pătrăşcanu face eforturi de a se apropia de nucleul conducător al partidului. Se duce, de pildă, în decembrie 1946, la revelion - neinvitat- în casa lui Pauker. Ea, în hol, încearcă să fie protocolar amabilă, Dar Gheorghiu-Dej, care îl duşmănea feroce (nu declarase Belu Silber că partidul n-are vreme să aştepte pînă ce Gheorghiu-Dej îşi va lua bacalaureatul?) a anunţat decis că dacă trădătorul Pătrăşcanu rămîne acolo, el pleacă. Pătrăşcanu a plecat înfrînt şi în această tentativă de conciliere. Orgoliul exacerbat îi luase parcă minţile. În timpul grevei regale din 1945 încearcă să devină el premier, în calitatea sa de cel mai vechi ministru. Şi această gafă politică e aflată de conducerea partidului. La Conferinţa PCR din 1945 Pătrăşcanu (şi cărţile sale) este mult criticat. De abia e ales, totuşi, încă, în Comitetul Central şi, echivoc, în Biroul Politic. Despre eroarea cărţilor sale a vorbit Vasile Luca şi, mai ales, Miron Constantinescu (omul Anei Pauker). I se reproşează, ca atitudine antipartinică, ameninţarea lui Pătrăşcanu că demisionează din minister. I se cerea, mereu şi mereu, să se dezbare de mediul său burghez şi să asculte, disciplinat, de deciziile partidului. Iar mediul său burghez şi mic burghez era constituit din Belu Silber, Lena Constante, Hary Brauner, N. Betea şi încă alţi tineri foşti şi înainte de stînga sau apropiaţi de PCR. Vor fi, toţi aceştia, şi mulţi alţii, arestaţi odată cu Pătrăşcanu sau după aceea. În 1948 Pătrăşcanu nu mai e ales în CC al PCR iar la 24 februarie 1948 se anunţă înlocuirea sa din funcţia de ministru al Justiţiei.
Patru zile mai tîrziu, la 28 aprilie 1948, Pătrăşcanu a fost arestat. Trei săptămîni e ţinut izolat, cu soţia lui, şi ea, ca pictor scengoraf, neagreată, într-o vilă la Băneasa. Face o primă tentativă de sinucidere. De abia la sfîrşitul lui august 1948 e dus, împreună cu soţia, şi ea arestată, în casa lui de la Snagov. Rezoluţia CC al PMR din iunie 1948 îl înfierase efectiv ca duşman. Începe ancheta care, deocamdată, e făcută, de conducerea de partid şi pînă în 1950 Pătrăşcanu trăieşte cele mai grele momente ale vieţii sale. De la sfîrşitul lui martie 1950 ia sfîrşit prima fază a anchetei sale, cea dirijată de CC al PMR. Din 1950 pînă în aprilie 1951 ancheta pare întreruptă. Belu Silber povesteşte, în memoriile sale, că atunci anchetatorii lăsau a se înţelege că lotul de arestaţi va fi eliberat. În iulie 1951 îi scrie lui Gheorghiu-Dej, relatîndu-i groaznicele condiţii la care e supus (ancheta fusese preluată de SSI). Exasperat, face patru tentative de sinucidere. Degeaba. Gheorghiu-Dej şi cei din preajma sa (mai ales Chişinevschi) nu renunţă la ideea de a i se organiza un proces public de felul celor ale lui Slansky, Rajk, Kostov şi alţii asemenea. Dar, culmea, anchetatorii nu izbutesc să detecteze acuzaţii care să îndrituiască un astfel de proces. În consecinţă, bîjbîind, continuă o anchetă epuizantă, tot căutînd probe concludente. Şi, totuşi, nu le găsesc. E acuzat, în fals, de deţinere de valută. Se demonstrează că banii erau ai surorii Lenei Constante. I se impută antisovietismul, ceea ce era, atunci, foarte grav. Şi chiar că a sabotat prelungirea legii criminalilor de război, ceea ce putea fi interpretat iar ca antisovietism. Era un început de adunare de probe. Încă insuficiente. Dar în 1951 ancheta e preluată de Securitate. Gheorghiu-Dej, încă invidios, nu-i putea ierta lui Pătrăşcanu popularitatea de care s-a bucurat din august 1944 pînă la arestare, în 1948. Această vrajbă de troglodit îi va fi fatală lui Pătrăşcanu, care îi va aduce, finalmente, moartea prin împuşcare. Deocamdată, în iulie 1951 trimite, prin organele de anchetă, o scrisoare secretarului general, adică inamicului său de moarte, în care relatează, după trei ani şi trei luni de la arestare, insignifianţa acuzaţiilor ce i se aduc, argumentînd, pe larg, nevinovăţia lui. Dar tot ce suferise pînă atunci în anchetă (dăduse 250 de declaraţii, cele mai multe noaptea) erau floare la ureche. În septembrie 1952, un maniac dezumanizat, Şoltuţiu, preia conducerea anchetei, îndeaproape controlat şi dirijat de consilierul sovietic Mihailov. În toamna lui 1952 acest cîinos şi zelos Şoltuţiu întocmeşte un plan al anchetei care urmărea să dovedească faptul că Pătrăşcanu, împreună cu banda sa contrarevoluţionară, a făcut parte din agentura serviciilor de spionaj anglo-americane, a dus activitate complotistă şi antistatală, şi-a trădat patria (tentativa sa de a fugi în străinătate cînd a participat ca delegat la Conferinţa internaţională a juriştilor de la Bruxelles din 1948), a dus o activitate duşmănoasă şi a avut legături cu duşmanii. De atunci încolo întreaga anchetă urmărea să dea substanţă acestor acuzaţii. Şoltuţiu s-a slujit, aici, de scenariul rocambolesc alcătuit de Belu Silber, care n-a mai putut suporta condiţiile anchetei. Dar el, a mărturisit în memorii, era încredinţat că Pătrăşcanu, cunoscîndu-l bine, nu va recunoaşte nimic din aceste inventate acuzaţii şi procesul nu va avea loc. Eroare. Gheorghiu-Dej şi, prin el, Chişinevschi, vegheau atent mersul anchetei şi pe documente s-au găsit însemnări ale lor care indicau pista pe care trebuie să o urmeze investigaţia. Şi ele vizau, toate, uciderea lui Pătrăşcanu. Şoltuţiu şi alţii au avut ideea de a introduce în lotul Pătrăşcanu şi pe cel al lui Koffler şi al Victoriei Sîrbu, fosta soţie a lui Foriş. Prin aceştia, s-a făcut legătura dintre Foriş, acuzat şi lichidat apoi ca agent de Siguranţă, şi Pătrăşcanu acuzat de aceeaşi vină, în culpă fiind şi Koffler, un ins bolnav psihic şi de la care se putea obţine orice se voia. Lanţul se strîngea. Lui Pătrăşcanu, pe lîngă celelalte învinuiri amintite, i se adăuga şi aceasta. E probabil că Pătrăşcanu nu a fost bătut nici în această fază, finală, a anchetei. Dar Koffler, deşi bolnav psihic, a fost crunt maltratat. I s-a smuls părul din cap, ca şi Lenei Constante, a cărei singură vină era că fusese amanta lui Pătrăşcanu, tot aşa cum Hary Brauner a fost amantul soţiei lui Pătrăşcanu. Un anume Al. Ştefănescu, care a furnizat, în ilegalitate, mulţi bani P.C.R., se pare că a fost agent englez, cu care fostul ministru de Justiţie a avut relaţii nesemnificative, a fost transformat în şef al lui Pătrăşcanu în slujba Inteligence Service-ului şi Emil Calmonovici, arestat, constituia, şi el, un nod al relaţiilor de spionaj ale lui Pătrăşcanu. Şi pentru a demonstra colaborarea lui Pătrăşcanu cu cercurile palatine şi ale reacţiunii burgheze în general a fost folosit, după arestare, şi Ioan Mocsony-Styrcea, castelul său transilvan devenind un centru PNŢ al rebeliunii împotriva statului, coordonat, fireşte, de Pătrăşcanu.
Stalin murise în martie 1953. Sistemul detestabil al proceselor organizate de el erau de domeniul trecutului condamnat. Gheorghiu-Dej ţinea, totuşi, morţiş, ca procesul Pătrăşcanu să aibe loc. Se apreciază că Miron Constantinescu, aflat la Moscova în vizită oficială, a luat, pentru proces, agrementul lui Malenkov, pe atunci secretar general al PCUS. Mai ales că, în ultima fază, ancheta a fost diriguită de consilierii sovietici. În şedinţa Biroului Politic din 14 martie 1954 a fost adoptată decizia procesului Pătrăşcanu. Implicaţii au fost pregătiţi, promiţîndu-li-se că dacă declară, la proces, cum au fost instruiţi vor fi, repede, achitaţi şi eliberaţi. Şi asta a fost o minciună. Procesul a început la 6 aprilie 1954 prezidat de Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al RPR. Acuzaţii aveau numai apărători din oficiu. Pătrăşcanu se comportă demn, refuzînd să răspundă întrebărilor, declarînd că tot procesul e o sinistră parodie şi că, de aceea, renunţă la apărare. Preşedintele completului de judecată, întrebîndu-l dacă, la ultimul cuvînt, mai are ceva de adăugat, Pătrăşcanu a replicat: "N-am de spus nimic, decît că scuip pe acuzaţiile ce mi se aduc". Şi cînd preşedintele l-a prevenit că aceasta e o insultă şi că se dă în spectacol, acuzatul a răspuns: "Da, lasă să mă dau, viaţa mea e scurtă, dar sînt oameni care o să urmărească această porcărie". Şi mai înainte, cînd vorbise Silber a declarat: "Nu mă apăr într-o ticăloşie, nu mă apăr". La sfîrşit, preşedintele Completului de judecată a primit, din partea lui Chişinevschi, pedepsele dictate. Pătrăşcanu şi Koffler au fost condamnaţi la moarte, cel dintîi pentru "crimă împotriva păcii" şi "crimă de înaltă trădare". Pătrăşcanu a refuzat să ceară graţiere. După trei zile a fost executat. Gheorghiu-Dej îşi împlinise odiosul ţel, ucigînd un fost şi posibil viitor rival politic.
Întreagă această dramă este evocată, cu mare forţă, de d-na Lavinia Betea. A cheltuit, pentru asta, imensă energie, studiind, prob, vrafuri de dosare, mii de declaraţii la anchetă şi documentele din 1968 cînd Ceauşescu a iniţiat farsa reabilitării lui Pătrăşcanu. Pe toate le-a confruntat şi analizat, ca un remarcabil cercetător, oferindu-ne o carte-document, scrisă bine, de aceea citindu-se fără a o putea lăsa din mînă. O felicit călduros pe d-na Lavinia Betea pentru această carte pilduitoare. Mai ales că, prin 1966, am vrut şi eu să scriu o carte despre Pătrăşcanu, dar mi s-a refuzat accesul la dosare şi documente. Lavinia Betea - Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu de caz. Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.